De ce este atât de greu să ieși dintr-o relație toxică?

Scriu acest articol cu gândul la Nicoleta Botan, mama care a fost ucisă soțul ei în ianuarie 2018, la bunica mea care a fost bătută aproape toată viața ei de femeie căsătorită, la prietena mea care îmi spune “nu mă simt fericită dar nu pot să plec, nu am cum, mi-e frică!”, la toate femeile care trăiesc niște lucruri incredibile, inimaginabil de dureroase și totuși nu ies din acele relații. Și scriu din perspectiva feminină, pentru cititoarele mele în primul rând. Să știți că știu că există și bărbați care suferă enorm pentru că sunt implicați în relații toxice, și promit să scriu și pentru voi!

Cred că este esențial să delimităm de la început două situații în ceea ce privește relațiile toxice, criteriul cu importanță maximă fiind conștientizarea: știi, crezi, ești sigură că ești într-o relație toxică (asta ar fi prima situație) și situația în care nu consideri că tu personal ești într-o relație toxică.

Atât în situația în care conștientizezi caracterul toxic al relației în care ești implicată, dar și în situația în care nu îi spui fix așa, “relație toxică”, există durere, suferință, puternicul sentiment “nu sunt fericită”. Poate fi, într-adevăr, foarte dureros să știi, să vezi, să conștientizezi (parțial, o să vedem de ce parțial) cum stau lucrurile dar să simți că poți face nimic. Și fix pe neputința de a face ceva pentru a ieși din situația asta vreau să mă concentrez în articol, pentru că unul din pașii premergători acțiunii este înțelegerea peisajului (atât interior cât și exterior). Așa că hai să vedem împreună ce răspunsuri există la mare parte din întrebările ce probabil răsună în mintea ta.

Cum îmi dau seama că sunt într-o relație toxică? 

Așa cum am descris și în articolele despre relațiile cu mame toxice (aici și aici), unul din primele indicii legate de caracterul toxic al unei relații, în acest caz, de cuplu, este puternicul sentiment “ceva e în neregulă”, pe care îl simți alături de acea persoană. Când simți că nu poți fi în largul tău atunci când ești cu partenerul tău, când simți că îți este frică să te exprimi sau să exiști așa cum ai vrea tu, când în nenumărate conflicte în cuplu simți că nu ești ascultată, înțeleasă, acceptată și iubită necondiționat, toate aceste aspecte ridică niște semne de întrebare la care ar fi bine să îți răspunzi sincer: “este o relație în care mă simt fericită? Mă simt iubită necondiționat? Sunt iubită? E iubire sau dependență?”. Dar hai să vedem mai pe larg, trăsăturile unui partener toxic:

Este etern nemulțumit de ceea ce faci și te critică în mod constant. Critica devine o constantă a existenței voastre ca și cuplu. De nenumărate ori te simți confuză, deoarece nu înțelegi cum ar trebui să acționezi, ce să spui sau cum să te porți, pentru că oricum ai alege să procedezi, oricum nu va fi bine. Ești criticată inclusiv în public, iar asta îți provoacă un puternic sentiment de umilire, simți rușine și stima ta de sine scade pe zi ce trece…

Este extrem de gelos, fără a avea motive. Trebuie să știe mereu unde ești, cu cine, să răspunzi imediat la telefon, pentru că altfel comportamentul tău este interpretat în cel mai urât mod. Trebuie să aprobe ținuta ta, persoanele cu care intri în contact, e-mailurile și mesajele pe care le trimiți/primești. Chiar și acolo unde nu sunt motive de gelozie, el va inventa unele, pe cât de absurde, pe atât de bine prezentate și veridice în expunerile lui. Îți controlează numeroase aspecte din viață, devine sufocant și te simți din ce în ce mai frustrată, deoarece nu mai ai posibilitatea să exprimi nici cea mai mică emoție, inițiativă sau nici cel mai mic fir de nemulțumire sau revoltă. Controlul pe care el îl exercită asupra ta se extinde asupra laturii financiare, în așa fel încât libertatea ta în legătură cu finanțele (chiar dacă sunt bani munciți de tine) tinde către zero.

Împăcările, care de obicei sunt initiate de tine, situații în care încerci să le îmbunezi, par a fi un privilegiu pe care ți-l oferă și în unele cazuri sunt vulcanice, pasionale. Se poate întâmpla să consumați partide de sex din cele mai intense în perioada lunii de miere, și pe bună dreptate, poți interpreta toată drama ca pasiune: “așa e el, mai vulcanic…”

Un partener toxic nu își asumă responsabilitatea pentru nimic. Niciodată nu este responsabilitatea lui: sistemul, mediul, contextul, părinții, oricine altcineva, numai nu el. Și mereu e vina ta. Nu se discută în termeni de responsabilitate, ci de vină. Susține că inclusive pentru emoțiile lui tot tu ești de vină. Te simți din ce în ce mai des în rolul unui țap ispășitor…

Fără să vrei, te simți din ce în ce mai singură și izolată. Având la bază gelozia și criticile legate de prietenii, cunoștințele, familia și activitățile pe care le desfășori, ajungi să nu mai ai contact cu oameni. Din ce în ce mai des, ieșiți doar cu prietenii lui, în locuri aprobate de el, vorbești cu oameni care sunt pe placul lui, iar în timp, numărul persoanelor cu care intri în contact se reduce doar la unu, el.

Cum am ajuns în această relație? 

Multe femei care au primit în copilărie iubirea într-o formă distorsionată și au fost abuzate și în relația cu părinții au plecat la drum cu ideea că ele nu merită cine știe ce de la viață, că nu sunt demne de iubire, de respect și de acceptare necondiționată. Așa cum aceste persoane de multe ori și-au irosit toată energia, de-a lungul copilăriei, pentru a fabrica scuze pentru comportamentul dureros al părinților, la fel vor proceda și la vârstă adultă, și vor fabrica scuze și pentru partenerii abuzivi și își vor concentra toată energia pentru a se convinge de aceste lucruri.

Totul pornește din copilărie, bineînțeles, atunci când se scriu modelele pentru interacțiunile cu persoanele din jur. Așa cum se poartă părinții/persoanele principale de îngrijire cu copilul, așa i se va părea firesc să se poarte toți ceilalți de-a lungul vieții, cu el/ea. Aici are o contribuție majoră și societatea în care trăim, unde comportamente abuzive din partea bărbaților asupra femeilor sunt tolerate, acceptate, uneori încurajate, iar victimele nu sunt luate în serios atunci când semnalează chiar agresiuni fizice asupra lor (vezi cazurile femeilor care au murit cu ordinele de protecție în mână…).

În foarte multe cazuri, unele persoane reușesc să iasă din relații abuzive și în scurt timp se întorc, sau dacă nu se mai întorc, se implică în alte relații tot pe acest tipar. Explicația este că noi vom căuta în mod subconștient, familiarul, ceea ce ne este cunoscut, în speță, abuzul, iar dacă nu acționăm în niciun fel să ne resetăm busola pentru “familiar” (asta se poate face prin consiliere, terapie), nu vom putea fi implicate în relații echilibrate de cuplu. Din păcate, în nenumărate cazuri, toate mesajele abuzive primite în copilărie însoțesc victima abuzului și la maturitate, și își fac drum către mintea acesteia încet, sigur și intens.

De ce nu pot ieși din această relație?

Multe și încărcate sunt căile iubirii, și de asemeni multe și puternice sunt motivele pentru care alegi să rămâi într-o relație toxică. “Alegi” ăla s-ar putea să îți dea palpitații, dar ai răbdare că vedem împreună cum e cu alegerile astea (“Eu nu aleg, eu sunt constrânsă, nu ține de mine decizia, nu am cum”). Haideți să vedem care ar fi motivele pentru care e atât de lung procesul decizional. Uneori acest proces nici nu se finalizează cu o decizie, și doar rămâne la stadiul de agonie, lung proces de cântărire și evaluare a situației, în timp ce rănile se adâncesc și abuzul se acutizează. Conștientizarea este primul pas, așa că în acest articol mă concentrez pe realitatea peisajului unei relații de cuplu abuzive, iar despre modalități concrete în care o victimă poate acționa, într-un articol separat. Așadar, hai să vedem motive. de ce nu poți ieși din relația asta abuzivă?

Îndoielile

Stadiul acesta în care ai îndoieli este imediat următorul după cele în care nu consideri nimic în neregulă cu relația în care ești, apoi conștientizezi că ceva este suspect, te informezi și constați că ești într-o relație toxică iar mai apoi observi realitatea cu atenție iar aceasta îți confirmă ceea ce afli din sursele de informare. Dar nu crezi asta, sau de fapt nu crezi pe deplin. Sau mai degrabă te întrebi dacă chiar ți se întâmplă ție asta? Poate doar ți s-a părut, că el de fapt nu e băiat rău, poate i-ai dat tu motive să se poarte așa cu tine. E imposibil ca tu să fii într-o relație toxică, cu abuz emoțional, fizic, financiar, etc. Mie nu mi se poate întâmpla. Toate astea le gândești din cauza unor mecanisme de protecție psihică (de care dispunem toți) al căror scop suprem este să ne protejeze de suferință, de traumă, de durere.  Fie negi (asta mai degrabă în prima etapă, în care nu conștientizezi relația toxică), fie reprimi (le bagi sub preș, “ei, ne-am certat, ne împăcăm, lasă că trece, nu a fost nimic”) iar uneori raționalizezi (găsești explicații cât se poate de logice, care stau în picioare, care să explice comportamentul abuziv al partenerului) sau intelectualizezi (există bineînțeles o explicație pentru comportamentul partenerului: a avut părinți abuzivi, condiții aprige de viață, a fost traumatizat, etc. deci este justificat comportamentul lui).

Faptul că tu te afli într-o stare de confuzie nu e ceva întâmplător, este chiar una din strategiile partenerului toxic, pentru a te împiedica să vezi realitatea așa cum este ea. “Exagerezi”, “Ți se pare”, “e doar în mintea ta” sunt cele mai valoroase instrumentele ale partenerului toxic. Ele crează confuzie, îți schimbă centrul de atenție de pe ceva real, de pe ceea ce se întâmplă cu adevărat, și într-o majoritate covârștioare, sunt extrem de eficiente, pentru că victimele amețite și confuze, rămân implicate în relație în continuare.

Frica

Cred că frica este unul din cei mai intenși factori care influențează deciziile victimelor din relațiile abuzive. Există atât de multe tipuri de frică (și fiecare e mai mult sau mai puțin intensă) pe care o pot simți femeile implicate în relațiile abuzive, încât o astfel de victimă se poate simți pe bună dreptate paralizată, neputincioasă, blocată total.

  • Frica de a face o greșeală și frica față de reacția partenerului: în caz că nu mai reacționezi cum era obișnuit să o faci, în caz că îți exprimi emoțiile legate de situația dintre voi, în caz unei greșeli minore. Această frică este strâns conectată cu modelul “greșeală-pedeapsă”, model implementat încă de la vârste fragede în setul nostru mental și de aici și frica victimei de a acționa în vreun fel, pentru că știe că după fiecare greșeală vine…negreșit o pedeapsă.
  • Frica de viitor și frica de eșec se leagă mult de incertitudine, de o stimă de sine scăzută, de aparentul blocaj dat de dependența de partener. Cel mai probabil te întrebi cum te vei descurca în viitor, în viața de zi cu zi, pe plan financiar, social, etc. Lipsa încrederii în forțele proprii este foarte des întâlnită în cazul victimelor relațiilor abuzive și s-a ajuns aici în timp, încet, dar sigur, pe fondul unei stime de sine scăzute “moștenită” încă din copilărie.
  • Frica de reacțiile celor din anturaj: mai ales dacă partenerul este o personalitate Dr. Jekyll-Mr.Hide, Jekyll fiind bineînțeles expus în public iar Mr. Hide în intimitatea casei/relației, vei părea absolut nebună atunci când vei părăsi relația: “dar cum, X e minunat! cum ai putut să-l părăsești??”. Evident, gura lumii zice multe, și cea mai bună variantă ar fi să nu iei în seamă ce spun cei din jur, dar este dificil atunci când aceste voci vorbesc la unison, judecând și dezaprobând deciziile și acțiunile tale.
  • Din păcate, există și frica pentru propria siguranță fizică și frica de a-ți pierde viața. Nu puține sunt cazurile în care abuzatorii își mențin victimele într-o continuă stare de teroare prin amenințări detaliate referitoare la modul în care aceștia ar putea acționa în viitor (“te rup în bătaie! te omor cu mâinile mele!”), însoțite de jigniri și umilințe. Citisem undeva că o femeie abuzată va avea în medie, șapte tentative de a pleca de lângă agresor, până să plece definitiv, iar în săptămâna de după plecare, riscurile ca femeia să fie ucisă de partenerul părăsit sunt de șaptezeci de ori mai mari decât în restul timpului petrecut împreună…
  • Frica față de pierderea iubirii/afecțiunii – deseori agresorii își mențin victimele într-o stare de eternă așteptare, pentru ca uneori să “cedeze” și uneori să ofere afecțiune, apropiere, cuvinte frumoase, etc. Acest joc reprezintă un alt instrument eficient al abuzatorului, deoarece victima ajunge să creadă cu tărie că nimeni altcineva nu poate nutri sentimente de iubire față de ea, decât abuzatorul și doar el. Această frică se așează pe un teren favorabil creat în copilărie, atunci când victima, copil fiind a fost abuzată emoțional și atunci, și i s-a indus credința că nu merită iubirea nimănui, că nu este demnă de iubire.
  • Frica de singurătate – de obicei, victimele relațiilor de cuplu abuzive sunt persoane care de-a lungul timpului au depins întotdeauna de cineva, deci cu un puternic caracter de dependență. Autonomia, independența, competența nu le-au fost hrănite și susținute în copilărie, iar la vârsta maturității aceste persoane nu se pot baza pe ele însele nici pentru supraviețuire, nici pentru acțiuni mai complexe, lipsa de încredere

Ciclul abuzului 

Leonore E. Walker a dezvoltat în 1979 o teorie a ciclurilor sociale, ce explica modelul comportamental din interiorul unei relații abuzive. Acest pattern nu se regăsește doar în relații de cuplu, ci în relații de orice natură: de prietenie, de dragoste, între colegi la locul de muncă, etc. Durata fiecărei faze și a întregului ciclu sunt variabile, între câteva ore până la câțiva ani. În cele mai multe cazuri, durata unui ciclu se reduce odată cu trecerea timpului, iar ultima etapă poate dispărea complet, victima trăind într-o continuă tensiune și atacuri succesive.

  1. Stadiul creșterii tensiunii
  2. Faza acută a atacului
  3. Luna de miere

În prima fază, “stadiul creșterii tensiunii”, victima încearcă să îi intre în grații abuzatorului, merge pe vârfuri, încearcă să se supună, să nu supere cu ceva. Victima consideră că merită ceea ce trăiește, că așa este viața, minimalizează ce i se întâmplă, neagă furia, se afundă în mecanisme de coping. Persoana abuzată are iluzia că deține controlul și că, prin această bună-purtare poate evita următorul pas, cel al atacului direct.

A doua fază e reprezintă o descărcare puternică de furie din partea abuzatorului, de obicei într-un episod major (provocat deseori de victimă, subconștient, cu scopul de a trece mai repede de această fază), precedat sau nu de episoade de intensitate mai mică (picătura chinezească). După episodul major, victima nu simte nici durerea și nici furia proprie, ci mai mult neputința. Neputința este cea care dărâmă victima, o face să-și minimalizeze rănile și de asemeni ce s-a întâmplat. De obicei, după incident (care poate implica agresivitate fizică sau verbală), victima pică într-o stare profundă de resemnare, letargie, apatie, se izolează și se deprimă.

Luna de miere este faza caracterizată de un calm ieșit din comun. Aceasta este perioada în care victima începe să creadă cu adevărat în schimbarea agresorului, deoarece acesta se afișează iubitor, curtenitor, ca într-o adevărată lună de miere. Victima poate regăsi în agresor persoana de care s-a îndrăgostit, omul bun și puternic ce se arată doar periodic, în această fază… Tot în această fază iese în evidență atașamentul adictiv, iar victima își primește recompensele pentru obediență și pentru rezistență. Victima este torturată de vocea critică interioară, pentru că în această fază, ceea ce s-a întâmplat în primele două etape pare atât de departe, ireal și imposibil. În aceasă perioadă, agresorul promite și luna de pe cer, doar ca victima să nu iasă din cercul/ciclul vicios.

Într-o majoritate covârșitoare, victimele nu pot ieși din acest ciclu al abuzului și îl perpetuează la infinit, sau până când, din păcate, “moartea ne va despărți”… în unele cazuri vicctima este ucisă de către agresor. Pasul primordial, pentru a putea ieși dintr-o astfel de relație, dintr-un astfel de ciclu, este, conștientizarea situației. Simplul fapt că iei contact cu aceste informații, citind acest articol, reprezintă un punct de pornire pentru un altfel de viitor!

Alte motive pentru care o persoană nu iese dintr-o relație toxică:

Dependență financiară, presiunea socială și a familiei extinse în legătură cu nevoia copiilor de a avea doi părinți, și nu doar unul (deși în cazul unui divorț, cei doi parteneri rămân părinți în continuare, doar relația de cuplu se rupe), presiune din partea familiei extinse, motive ce țin de religie/credință. De asemeni, din loialitate sau milă pentru partenerul abuziv, victima alege să rămână în relație. Alteori, apar în peisaj sindromul Stockholm sau complexul salvatorului (victima are credința că rolul ei este să-l salveze pe abuzator din această situație).

În unele situații, partenerul toxic amenință victima cu suicidul, așa că victima se simte blocată, fără cale de ieșire. Rușinea și vinovăția întunecă gândirea victimei, încât aceasta crede că este vinovată în exclusivitate de tot ce se întâmplă iar în unele situații, victima este afectată de ceea ce se numește “sindromul neputinței învățate” (încercând de mai multe ori să schimbe partenerul toxic sau să iasă din relație, fără succes, victima învață că oricum nu are ce să facă așa că mai bine lasă lucrurile așa, decât să mai încerce iar și să eșueze).

Stima de sine este unul dintre cei mai importanți factori ce influențează decizia de a părăsi o relație toxică, așa că o persoană cu o stimă de sine scăzută cu greu își va recunoaște nevoile, sentimentele, va întâmpina dificultăți în a trasa limite și de a părăsi relația în final. De asemeni, în cazul victimelor apare extenuarea și confuzia, încât acestea nu mai au puterea de a acționa în vreun fel.

Cum ies din relația asta? 

Este esențial, așa cum am spus mai sus, să înțelegi întâi ce se întâmplă, să te oprești puțin, să te dai un pas în spate și să vezi realitatea așa cum este. Pentru că există riscul, foarte mare, de a ieși din relația aceasta și a intra în una identică, dacă nu, cu efecte mai grave… Așa cum zicea și Maya Angelou, atunci când știi mai bine, faci mai bine! Și e nevoie să înțelegi ca să poți schimba.

În situația în care viața (ta și a copiilor) îți este amenințată, cere ajutorul și pleacă din casă, din mediul respectiv, taie orice contact cu agresorul. Găsești AICI, AICI și AICI trei liste cuprinzătoare, zic eu, cu centre specialiate pentru a ajuta victimele violenței domestice, pe județe.

  • Renunță la ideea că partenerul se va schimba, acceptă că despărțirea va fi dureroasă dar și că meriți ceva mai mult de atât, învață să dai drumul trecutului și relației, descarcă-te prin plâns.
  • Devino independentă financiar. Uneori este extrem de greu să ieși din această poziție de dependență, chiar imposibil, dar uneori există portițe pe care le poți folosi (cont bancar pe numele tău, unde poți să strângi bani pentru când te hotărăști să pleci).
  • Cere ajutorul! Izolarea, rușinea, frica, vulnerabilitatea copleșesc victimele abuzului și de cele mai multe ori trec și ani întregi până când acestea găsesc curajul să ceară ajutorul, dar fă-o! Este extrem de dificil să ieși din asta singură, dat fiind contextul în care te afli, situația vulnerabilă, și filtrul aproape opac ce-ți acoperă viziunea… Ajutorul poate veni sub forma unei locuințe, financiar, susținere emoțională sau pur și simplu prin a sta cu copiii atunci când tu ai nevoie.
  • Găsește un loc sigur, secret în care să stai, și nu împărtăși decât câtorva persoane de încredere acest loc. Cei care știu chiar pot fi în pericol, iar imediat după ce pleci, ai nevoie de o perioadă în care să-ți revii.
  • Păstrează mereu un bagaj de rezervă, cu lucrurile importante, bani, acte și o cheie de la mașină, pe care să le folosești în situații de criză.
  • Cel mai bun moment pentru a pleca este în faza “luna de miere”, atunci când abuzatorul/partenerul toxic este liniștit și oferă promisiuni de schimbare. Atenție, ești foarte vulnerabilă în această perioadă și ai nevoie de susținere pentru a nu ceda în fața rugăminților și promisiunilor de schimbare ale acestuia.

Iată și niște recomandări de cărți ce te pot ajuta să înțelegi mai bine situația în care te afli și tiparul relației în care ești:

                      

                      

 

 

 

 

 

 

 

Cărți pe care le recomand femeilor (dar nu numai)…

Ultimele zile, incluzând vacanța de Paște, le-am petrecut la Constanța, oraș tare drag mie. În Constanța m-am născut și mi-am petrecut copilăria, și de fiecare dată când mergem încolo, pe măsură ce ne apropiem de oraș, pe autostrada, scot nasul pe fereastră și adulmec aerul sărat al Dobrogei.

Îmi place cum fiecare oraș are un aer al lui, și cum te poți referi la un oraș fără a-l numi în mod direct. Aerul de București, în continua mișcare browniană, amestecat cu praf cald de centru vechi cu arome diverse, îmbietoare, aer ce se așează ciclic pe caldarâm în ritmurile tramvaielor, metrourilor și mașinilor ce etern așteaptă la semafor, aer cu reflexii de lumini în geamurile clădirilor înaaalte de birouri

Mă văd și-acum respirând aerul de Sibiu, timp de trei ani, pe perioada facultății. Perioadă despre care, apropos, am deseori impresia că s-a întâmplat ieri, și mă surprind vorbind cu cineva și mă exprim ca și cum acum o săptămână mergeam în piața Cibin, acum câteva zile pierdeam vremea cu colegii în Piața Mare și nu demult mergeam la muncă pe Calea Șurii Mici. Ei, aerul acesta așezat, lent, medieval (mergând prin centrul vechi mă așteptam oricând să mă întâlnesc cu personaje în port de secol XIV), curat, mi-a rămas bine lipit de bronhiole, îl știu ascuns printre celulele mele…

Este impresionant cum, de fiecare dată când îl inhalez, aerul acest salin, de Constanța, îmi poate pătrunde până în măruntaie și prin ascunzișurile creierului și scoate de acolo întreaga-mi copilărie și adolescență, precum și momente din viața mea de adult (tare mult îmi place să mă cred adultă!): primele întâlniri cu soțul meu, din vremea când eram doar prieteni, nopțile pierdute pe nisip la festivaluri pe plajă, nunta noastră, nașterile copiilor, primele plimbări cu ei în parc, și muuulte altele.

O mare timidă de Aprilie 🙂

Astăzi am reușit (victorie!) să bem o cafea, am evadat și ne-am dezlănțuit la o cafenea cu vedere la mare. Neapărat cu vedere la mare. Mi se pare atât de searbăd să ieși în Constanța și să nu vezi marea…să nu o simți, să nu-i auzi ritmul și respirația eternă, valurile… Știu că pentru mulți ieșirea la mall e un obicei împământenit, dar fie că sunt în City Mall, în Vivo, în Băneasa, Promenada ori AFI, e ca și cum aș fi în același loc. Da, știu, asta e și ideea, să creeze familiaritate și să găsești tot ce-ți trebuie într-un singur loc, dar de la o vreme nu mai suport agitația, vânzoleala și pulsul ridicat al mall-urilor. Pesemne o avea legătură cu faptul că încep să mă simt adultă, sau doar îmbătrânesc…? Mă alint, am doar treizeci de ani, mai am o veșnicie înainte…sau nu? Știu, știu că liniștea vine din interior, dar tot aud zecile de conversații pe lângă care trec prin mall, le văd desfășurându-se ca norii, aud fundalul sonor al fiecărui magazin și mă simt ca într-un turn Babel al zilelor noastre.

De obicei merg în mall ca să ajung la Cărturești, pentru cărți. Mă surprind vorbind admirativ despre mine: “nu arunc banii pe haine, pe poșete, pe pantofi, pe vacanțe, îi dau pe cărți”. Când scap dezlegată, cărți cumpăr, și pentru mine și pentru copii. Și cum ziceam, ultimele zile le-am petrecut la mare unde am mai putut evada din lumea “mamiiii! Mamiiii! Maaaaamaaaaa“ și mi-am permit luxul de a citi. Urăsc să citesc pe bucăți, fragmentat, îmi pare că nu sunt onestă față de cartea ce o țin în mână. Când te bagi în horă, apăi joci. Iar din acest motiv citesc mult noaptea, ca să o pot face neîntrerupt. Am citit la soare, în balansoar, și mi-am dat că am ținut în mână cărți despre care vreau să vă spun și vouă, cărți ce mi-au urcat până sus (sau au coborât până jos?) în profunzimile creierului și și-au lăsat amprenta, lăsând scrijelit, “cartea X a fost aici”. Așadar, astăzi, câteva cărți pe care eu le-aș recomanda femeilor (deși nu doar lor, ci și bărbaților), cărți pe care le recomand cu drag și la telefon, și pe messenger (și apoi văd ad-uri despre ele) și la întâlnirile cu prietenele mele dar și în ședințele de consiliere.

  1. Harriet Lerner – Dansul furiei

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam această carte, e proaspătă în mintea mea, așa că încep cu ea. O carte scrisă pentru femei, dar cred eu că ajută extraordinar, indiferent de sexul cititorului. O carte despre furie, tipare, relații și regăsire a sinelui. Am înțeles perfect cum în unele relații suprafuncționăm și în altele suntem subfuncționali, sau cum chiar în cadrul unei relații, într-un aspect ne manifestăm cu plus iar în altul/altele cu minus. Într-adevăr, citind rândurile acestei cărți, veți găsi exprimarea furiei, exprimarea asertivă și asumarea responsabilității foarte clar și simplu explicate , dar, evident aplicarea lor presupune anumite eforturi și depășirea unor obstacole. O găsiți atât la Libris, cât și la Cărturești.

  1. Marie Cardinal – Cuvinte care eliberează

Cartea asta mă trimite înapoi cu opt ani, pe când aveam douăzeci și doi de ani și abia îl cunoscusem pe cel care urma să-mi devină soț. Vorbea despre terapie și Freud, despre psihanaliză și despre subconștient și mai ciuleam urechile, mai ridicam câte-o sprânceană. A scos într-o zi o carte din bibliotecă și mi-a zis “ o să îți placă, crede-mă!”. Și chiar așa a fost! Am citit-o pe nerăsuflate, și după ce am citit-o mi-am făcut și eu curaj să mă așez pe canapeaua unui terapeut. Evident, relația mea cu psihoterapia a fost cu năbădai, ridicându-mă de pe canapea, am găsit de cuviință să mă așez iar abia după un an, când mă simțeam pe marginea prăpastiei (vorba vine). Scrisă impecabil, cartea este de fapt autobiografie, și descrie cum se desfășoară în realitate psihanaliza, ce efecte are, cât durează, cum vindecă. Scriitoarea ne poartă alături de eroină prin experiența ei de viață, descâlcită și vindecată pe canapeaua terapeutului. Cuvintele eliberează. Cu siguranță!

  1. Brené Brown – Darurile imperfecţiunii

Frica, vinovăția și rușinea ne condamnă pe mulți dintre noi să ne trăim viețile pe silent, ascunși, fără a lăsa la iveală să iasă, din păcate, pietrele prețioase care se ascund în noi. Brené Brown ne arată că drumul către o existență împlinitoare, desfășurată sub egida asumării, responsabilității și acceptării trece printr-o stație importantă, numită vulnerabilitate. De-a lungul timpului am urmat ca o bezmetică voci ale altora, despre cum să fiu (perfectă în viziunea lor), despre cum să îmi trăiesc viața și ce să aleg. Etern nemulțumită (evident, căci ce voiau alții pentru mine nu se plia pe ce voia ființa mea, pe ce simțeam eu, pe ce eram eu cu adevărat), nu am găsit împlinirea până nu mi-am acceptat imperfecțiunile și vulnerabilitățile (nu, nu consider că am descoperit piatra filosofală și că am o existență înalțătoare, mai am enorm de multe de învățat).

  1. György Gáspár – Copilul Invizibil

Am citit “Copilul Invizibil” într-o vacanță cu copiii, în timp ce ei se jucau în curtea unei pensiuni de lângă Avrig. Am simțit cum György mă poartă prin toată copilăria mea și în final mă ajută să îmi aduc copilul acasă. Făcusem deja cunoștință cu conceptul de mindfulness, dar citind “Copilul Invizibil” am putut să înțeleg în profunzime implicațiile pe care le prezența conștientă le are asupra vieții pe care o trăiesc (ca părinte și nu numai). M-am întâlnit recent cu un mesaj ce  mi-a plăcut tare mult: “Pain travels through families until someone is ready to feel it” – Durerea călătorește în familii (de-a lungul generațiilor aș zice eu) până când cineva e pregătit să o simtă. Îndemnul autorului este de a rememora experiențe de viață și de a  le conștientiza rolul în viața noastră din prezent, precum și consecințele pe care le pot avea asupra noastră și a celor din jur.

  1. Marie Haddou – Cum să spui nu acasă, la serviciu, prietenilor, în viața de zi cu zi

Inima bate nebunește, îți simți tâmplele pulsând și sângele gonind nebun prin vene. Te cuprinde revolta și ai vrea să spui din tot sufletul “nu” doar că atunci când deschizi gura, corpul te trădează. Te auzi zicând “da, cum să nu!”, iar mai apoi, vocea criticului interior începe și te toacă mărunt, mărunt… Puterea lui “da” e impresionantă, dar stai să vezi puterea lui “nu“ cum e! Dacă aveți nevoie de niște direcții pe care să le urmați pentru a avea și voi această putere magică, de a spune “nu”, atunci cartea asta e un bun punct de pornire.

  1. Verena Kast – Fiicele tatălui, fiii mamei. Căi de ieşire din complexele paterne şi materne

Verena Kast este psihoterapeut specializat în psihologie analitică, predă la Universitatea din Zurich și  lector şi analist formator la Institutul C.G. Jung. Cartea aceasta conține o descriere prietenoasă a complexelor parentale (concepte discutate inițial de Jung), precum și căile prin care ne putem elibera de efectele negative ale acestor complexe (materne, paterne, pozitive, negative). Mi-a plăcut tare mult că Verena Kast a folosit basme, povestiri pentru a ilustra eliberarea din complexele parentale, dar bine, mie îmi plac tare mult interpretările poveștilor, ale basmelor, ale artei, și nu în ultimul rând ale viselor. Se pare că nu-s fidelă 100% lui Freud, mai calc și pe lângă, prin ograda lui Jung…O găsiți și la Libris și Elefant.ro

  1. Brandy Engler, David Rensin – Bărbații de pe canapeaua mea

Până să vreau să mă cunosc pe mine însămi și să mă schimb, am încercat, evident, să-i cunosc, să-i înțeleg și să-i schimb pe cei din jurul meu. E mai ușor să te uiți la cei de lângă tine, să le vezi bubele și disfuncționalitățile și să le arăți cu degetul, concluzionând, dând din cap a lipsă de speranță: „e cazul să te schimbi, altfel, e nasol!”. Încă nu rezonasem eu cu mesajul “fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, așa că, o perioadă am citit despre bărbați. Simțeam nevoia să înțeleg aceste ființe care există pe lume, bărbații, pentru a putea exista alături de ei. De fapt, căutam de el… cel de lângă mine. Cartea este de fapt o colecție de povești ale pacienților ce au poposit în cabinetele celor doi psihoterapeuți și prezintă laturi ale bărbaților mai puțin mediatizate, cum ar fi vulnerabilitatea, punctele slabe, nevoile lor de afecțiune, apropiere și intimitate. Dacă vreți să cunoașteți ființa “bărbat” dincolo de imaginea atât de populară ce poartă etichetele sex, agresiv, puternic și pe cal alb, această carte este una potrivită. O găsiți atât la Libris, cât și la Cărturești, dar și pe Elefant.ro.

  1. Gérard Leleu – Bărbatul de azi explicat femeilor. Tot ce aţi vrut să ştiţi despre sexul tare fără să îndrăzniţi să întrebaţi.

Titlul mi se pare că este ușor exagerat, căci e destul de greu să cuprindem complexitatea bărbatului în paginile unei singure cărți și pe lângă asta, cea care sunt acum are ceva de comentat legat de formularea “sexul tare”, dar acum vreo 5 ani când am citit-o m-a ajutat să îmi lărgesc orizonturile cunoașterii în ceea ce privește universul interior al bărbaților. Alături de cărțile de la punctele 7 și 9, aceste trei cărți m-au ajutat să înțeleg cum funcționează bărbații, cum gândesc, ce nevoi au, iar faptul că autorii au ales să prezinte în cărțile lor multe exemple practice, cazuri din experiența lor profesională, mi s-a părut tare de folos. O găsiți pe Elefant.ro, la Cărturești și la Libris.

  1. Michael Bader – Arousal

Această carte nu o găsiți încă tradusă în limba română (Aprilie 2018), eu am citit-o în limba engleză, pe Kindle. “Sexualitatea masculină”, altă carte a lui Michael Bader a fost tradusă în limba română, și cred că puteți începe și aceasta, deoarece eu am găsit ideile din cele două cărți asemănătoare. În “Arousal”, Michael Bader abordează fanteziile sexuale și oferă perspective cel puțin interesante asupra legăturii dintre fanteziile sexuale și psihicul uman. Mi s-a părut foarte interesant cum fanteziile sexuale sunt conectate cu cu totul alte părți ale psihicului nostru. După ce am citit cartea asta, am început să văd cu totul altfel sexul (în era digitală), pornografia, fetișurile, monotonia din cupluri și diferențele (dar și asemănările) dintre sexualitatea masculină și cea feminină.

  1. Clarissa Pinkola Estes – Femei care alearga cu lupii. Povesti si mituri ale arhetipului femeii salbatice

O carte foarte densă, intensă, grea. Chiar mi s-a părut grea (nu mă plâng, vă pregătesc…) și aș fi vrut să am cam o veșnicie la dispoziție să o cuprind. Fiecare rând are legătură cu arhetipuri, cu mitologie, cu culture diverse de pe planetă, cu concepte complexe… E de citit cu pix și carnețel lângă, pentru că siiigur o să vreți să vă luați notițe, să vă obligați pe voi înșivă să rețineți rânduri, pagini întregi. Femeia sălbatică, femeia autentică, călătoria către ea, către interior. Instincte feminine, pasiune, creativitate, senzualitate…cum ajungem înapoi la ele, căci ne-am deconectat profund de aceste părți ale ființei noastre. Este disponibilă pe Elefant.ro, Libris și Cărturești.

  1. Eckhart Tolle – Puterea prezentului

Am citit demult cartea, dar de la primele rânduri m-a lovit o liniște și o conștiință de nu mi-a venit să cred. Credem că avem la dispoziție o veșnicie, că nouă nu ni se poate întâmpla. Atunci când realizăm că de fapt clipa prezentă este tot (sau mare parte, pentru cei sceptici) ce avem, viziunea asupra existenței se schimbă. Iar atunci când vreți să ieșiti din mișcarea browniană sinonimă cu viața de zi cu zi, urmați îndemnul lui Eckhart Tolle, luați o pauză și doar fiți. Existați. Serviți de unde doriți: Cărturești, Libris sau Elefant. De asemeni, și audiobook!

  1. Rick Hanson, Richard Mendius – Creierul lui Buddha

O carte cu muuuulte informații interesante, noi (cel puțin pentru mine, voi poate le știți..), despre cum funcționează creierul uman și mintea. Știință, împletită cu practici budiste, studii, explicații clare și prietenoase despre subiecte ce în mod normal are face tema unui curs de neuropsihologie… Controlează-ți mintea și vei recâștiga controlul asupra propriei vieți! Eu am citit-o în engleză, în Amazon Kindle, dar voi o puteți găsi pe Libris, la Cărturești sau pe Elefant.ro!

  1. Robin Norwood – Femei care iubesc prea mult

Cred că  majoritatea dintre noi am trecut prin una sau mai multe relații în care am găsit un amestec amar de fericire și tristețe, extaz și agonie, cu mai multe elemente din sfera „neplăcutului” decât din cea a fericirii, iubirii și binelui. Atunci când te îndrăgostești de persoana nepotrivită, nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori, este absolut esențial să înțelegi motivele pentru care ai ajuns într-o astfel de situație de mai multe ori. Astfel, învățând din greșelile trecutului (chiar dacă acestea s-au petrecut demult, în copilăria ta, în familia de origine sau în prezent, și le-ai făcut cu mânuța ta) îți vei putea creiona un viitor mai fericit.

  1. Esther Perel – Inteligența erotică

O carte cu un subiect destul de provocator pentru România noastră dragă. V-o recomand cu drag dacă vreți să vă dezvoltați viziunea despre sex, eros, fidelitate-infidelitate și multe alte aspecte din această sferă. Fiind terapeut de cuplu cu o experiență impresionantă, Esther Perel are o colecție numeroasă de cazuri și situații întâlnite în cabinet, și se folosește de o serie de exemple pentru a ilustra mai detaliat unele concepte teoretice.

  1. Donald Kalsched – Lumea interioară a traumei

Este, într-adevăr, o lucrare de specialitate, și este un soi de corolar al experienței lui Donald Kalsched ca psihoterapeut jungian. Dacă totuși sunteți pasionați de psihologie sau chiar profesați în domeniu, dar nu neapărat, o puteți aborda ușurel. Întreaga carte este structurată în așa fel încât să ne arate ce este dincolo de cortina din cabinetul unui psihoterapeut jungian, și face disecția demersului terapeutic. O carte tare frumoasă, despre realitatea traumei și despre modul paradoxal și fascinant în care psihicul funcționează.

  1. Irvin D. Yalom – Mama și sensul vieții

Aici aș vrea de fapt să vă recomand toate cărțile scrise de Yalom. Este unul dintre preferații mei. Am citit și recitit mai multe din cărțile lui și mi se pare că are un talent aparte de a se conecta cu cititorul și de a împărtăși din experiența lui vastă. Psihoterapeut existențialist, vorbește fățiș despre moarte în “Privind soarele în față” iar în “Călătoria catre sine. Memoriile unui psihiatru” se dezvăluie cititorului cu propria-i călătorie către sine, printr-un demers introspectiv profund și curajos.

Aș mai avea de adăugat titluri, cel mai probabil voi face și o a doua parte a articolului sau de ce nu, o serie, pe măsură ce mai citesc. Căci știu sigur că nu mă voi opri niciodată…

Părinți în era digitală

Cum îți poți ajuta copilul să aibă o relație sănătoasă cu ecranele?

Găsești aici un e-book  ghid pentru călătoria întregii familii spre echilibru, relații  părinți-copii calde și consolidate și spre o poziționare față de tehnologie care să protejeze relațiile autentice și armonia familială:

În ochiul furtunii

Viața ne duce în sus și-n jos, ne plimbă încolo și încoace, ne arată bune și rele. Trăim momente când inima ne bate nebunește în piept. Uneori de fericire, alteori de frică. Trăim momente în care plutim, ne simțim împliniți, fericiți, împăcați cu noi înșine. Dar sunt și situații în care îți vâjâie capul și nu știi încotro s-o iei, când nu mai vezi nicio luminiță, când continuarea pare să nu existe și când mai rău decât atât crezi că nu pot fi lucrurile.

A vedea partea plină a paharului, a gândi pozitiv, a te opri pentru o secundă și doar a observa sunt de cele mai multe ori acțiuni imposibil de realizat atunci când ești jos de tot. Nu mai găsești energie iar sentimentele de inadecvare, de tristețe și de insuficiență te copleșesc…

Singurătatea și izolarea nu îmbunătățesc deloc situația, nu ne ajută să ieșim din ochiul furtunii, să supraviețuim. Aici aș avea ceva de adăugat: cele mai bune idei, soluțiile salvatoare, cele care scot corabia din derivă încolțesc în mintea noastră atunci când suntem noi cu noi, când au spațiul mental necesar să se desfășoare. Putem întreba, putem discuta, putem să ne confesăm prietenilor, cunoștințelor, dar salvatorii noștri nu suntem decât noi înșine. Am observat de-a lungul timpului, două comportamente ce mi-au atras atenția: în nenumărate cazuri prietenii și/sau cunoștințele, chiar membrii familiei se transformă în salvatori, sau dimpotrivă, dispar din calea ta ca cele două părți ale Mării Roșii separată de Moise. Cu siguranță ambele au la bază motivații, emoții, mindseturi… Rareori am văzut echilibru între a susține, a încuraja, a ajuta și a păstra distanța (la un nivel sănătos).

Cred că fiecare dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, a avut momente din sfera celor descrise mai sus. Momente în care omul se regăsește singur, vulnerabil, gata să renunțe. Ceea ce uităm majoritatea, în astfel de momente, este că toate trec. Că nimic nu e etern. Nu mai știu unde am citit, dar mi-a plăcut tare mult ideea: tu ești cerul, restul, tot ce se întâmplă e vremea (nori, ploaie, soare, etc.). Și ne-ar mai fi de folos Lavoisier, cu faimoasa replică: “Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Totul e într-o permanentă mișcare, dezvoltare, schimbare.

Ne concentrăm și ne adunăm forțele pentru a ne arunca într-o luptă acerbă cu viața. Suntem într-o continuă căutare a controlului, a “mai bine”-lui, a perfecțiunii, trăim fie în “am fost, am făcut, am” sau în “voi fi, voi face, voi avea”, când de fapt singura certitudine stă în “sunt, fac, am”. Acum. Suntem în așa fel crescuți încât vedem doar cicatricile și rănile, nu mai vedem și progresul, nu acceptăm că noi creștem cu fiecare cădere. Numărăm doar de câte ori am căzut, nu și de câte ori ne ridicăm. Căci asta conta demult, greșeala de pe ultimul rând de pe pagină, și atunci auzeai sunetul dureros al foii în timp ce era ruptă și simțeai pumnul în stomac. Nu aveai decât șapte ani și făcusei o pagină întreagă de “D”. Te cuprindea furia dar o înghițeai căci nu era potrivit să o eliberezi.

Cum să faci să te ridici de jos, de la pământ, și să privești în față?

Se spune că soluția vine în punctul în care te oprești să lupți și vrei să renunți. Soluția nu vine din renunțare, ci din liniște. Te oprești ca să te auzi pe tine, ca să observi întreg peisajul. Ca să îți acorzi un răgaz să (te) înțelegi. Ne sperie liniștea asta pentru că auzim și mesaje care nu ne plac, mesaje care ne dor. Atunci când te oprești să observi cu inimă deschisă vezi și ceea ce nu-ți place, ceea ce te doare și te face vulnerabil. Iar când te oprești de nenumărate ori și observi peisaje similare, aici e un indiciu valoros: că e nevoie să schimbi ceva. Dacă te regăsești în aceeași situație iar și iar și iar, cu aceeași problemă, înseamnă că lecția te caută. Iar lecțiile vin după noi până le învățăm. Ne ies în față, ne sar în drum, ne cer atenția, până le acordăm atenția necesară și le dibuim.  Să stai în liniște și să observi e provocator, pentru că nu avem exercițiul de a face asta, nu suntem obișnuiți să stăm cu noi, ne tot fâțâim, ne învârtim, dar observația e instrumentul cel mai de preț care ne poate însoți. Observația, antrenată, face minuni. Și uneori, a ne îngădui o oră de somn fix când credem că ar trebui o oră de muncă și mai intensă face minuni.

Senzația pe care o ai atunci când ajung în punctul acesta e copleșitoare: agitația, lupta, eforturile continue ce te fac să-ți consumi energia și gândurile ce te macină și te fac să te simți ca și cum totul ar zbura haotic în jurul tău și nu în ultimul rând povara emoțională ce te apleacă și mai mult și nu te lasă să te ridici. Deci ce ar fi de făcut? Ușurează povara emoțională, fă mai mic sacul pe care îl ai de dus zi de zi. Aici intră în scenă oamenii din jurul tău: vorbește, descarcă-te, împărtășește cuiva durerea pe care o simți căci atunci când vorbești, emoțiile își mai pierd din greutate. Nu mai duci doar tu singur, duce și celălalt puțin din greul tău.

Despre iertare știm toți că e dificil de realizat. Că e teribil să renunți voluntar la resentimente, la regrete, că e o provocare enormă să accepți realitatea așa cum a fost/este ea, și să acționezi în consecință. Dar adevărul e că iertarea te îndreaptă fix pe coridorul ce duce către ieșire, pe drumul cel bun. Atunci când reușești să (te)ierți și să observi, să apreciezi, să fii recunoscător pentru ce ai, ești deja din altă poveste. Peisajul începe să se schimbe. Au ba? Se schimbă de fapt structura ochilor cu care privești, căci nu mai vezi ceea ce lipsește, ci ceea ce ai. Și atunci fă rai din ce ai…

Și abia când ai observat ce se întâmplă cu adevărat, când ai golit sacul cu emoții, când reușești să accepți realitatea cu toate ale ei, oricât de neplăcută sau dureroasă e, poți începe să urci. Milimetric uneori, alteori în salturi. În spațiul mental încep să apară idei și soluții. Dar nu e încă încheiată povestea. Mai ai nevoie să răscolești și să găsești firimitura magică, aproape ca-n basme: fărâma de încredere, particula primordială ce inițiază Big Bang. Încrederea care te ridică și care îți dă putere să te ridici iar.

Este foarte posibil să ne hrănim cu iluzia că eșecul, căderile sunt ieșite din comun, că nu e normal. Te uiți la oameni de succes și nu ți-i poți imagina dându-se cu capul de perete în situații de criză, dar este foarte probabil ca și aceștia să fi trecut prin astfel de momente… Cred că este esențial ca din când în când să te oprești și să privești, să observi, cu atât mai mult atunci când simți că ceva nu merge bine, pentru a evita prăpastiile. O simplă evaluare, din când în când nu are cum să facă rău, ne pune în contact cu parametrii funcționării noastre…

Ca să ajungi undeva este important să pornești. Drumul poate nu va fi cum te aștepți, din acest motiv așteptările nici nu sunt cei mai buni însoțitori. Cu cât ai așteptări mai mari, cu atât dezamăgirile sunt mai mari. Atunci când iei tot ce ți se întâmplă pur și simplu, ai mai multe șanse să fii prezent, în loc să zbori cu proiecțiile pentru viitor sau să te afunzi în trecutul de neschimbat. Cu cât ești mai conectat la realitate (interioară și exterioară), cu atât ai posibilitatea să identifici punctele care necesită îmbunătățiri, și cu cât analizezi cât mai obiectiv (fără filtrele implementate din exterior, copilărie, societate, etc.) cu atât vei putea găsi soluții eficiente (pentru tine și situația ta, nicidecum panaceul universal, rețeta magică).

Care e, pentru tine, elementul cheie care te ajută să te ridici de jos?

Rânduri despre copilăria mea

În bucătăria-mi mică, înghesuită și kitschoasă, dar de altfel foarte bine utilată, găsești așa: o etajeră de la Ikea (aleasă de mine, și-s tare mândră de ea), care dă un aer modern colțului dinspre centrala termică, cateva corpuri lucioase albe, dintr-o garnitură veche a soacră-mii, o masă mică tot albă, pătrată, amintire a unui restaurant (nu, n-am plecat cu ea de pe undeva, e din fostul restaurant al socrilor), niște corpuri cu uși și sertare și un dulap care are în partea de sus niște uși cu sticlă, ca niște ferestre cu patru ochiuri. Între lemnul care împarte ușile în patru ochiuri și sticlă am pus niște fotografii, alese cu sufletul, de mine și de soțul meu.

Avem acolo fotografii cu copiii de când sunt mici, o fotografie cu soțul meu, fratele și tatăl lui, veche de vreo 20 de ani și una de la nuntă, cu mine și bunicul meu.

Tot învârtindu-mă prin bucătărie, m-am ciocnit de privirea pătrunzătoare a bunicului meu. Mă opresc uneori, mă uit lung, și mă întreb cum de pare atât de viu și de real, iar el de fapt e într-o groapă, în pământ, de ceva ani. În ultima perioadă am avut destul de des, secunde în care am vrut să-i sun, pe el și pe bunica și să le spun uite-așa: „am învățat să tai lemne, știi, am vrut să fac grătar, Adi era plecat și am spart eu lemne!” sau „am făcut zacuscă, a durat două zile, dar am reușit! Și mi-am dat seama că îmi iese abia când a început să miroasă cum o făceai tu, bunico!” ori „nu știu unde înghesuiați voi în balconul ăla și murături, și varză murată, și borcane cu gem, și toate alea, că eu abia le găsesc loc aici în casă”. Până să gândesc toată treaba asta, să-mi caut telefonul și să-i sun, îmi dau seama că ei nu mai sunt. Și țin pentru mine lucrurile astea.

Sunt născută-n ’87 și am crescut la bunici, ca aproape jumătate de Românie. Cealaltă jumătate cred că a fost „cu cheia de gât”. Mama și tata munceau program lung (teribil de lung, gândeam eu copil fiind), mama la Petromidia de când mă știu, iar tata specialist în logistică și achiziții, a schimbat ceva locuri de muncă de-a lungul copilăriei mele. Am fost întotdeauna fascinată cum mama a mers timp de vreo douăzeci de ani în același loc, în fiecare dimineață (cu excepția weekend-urilor), fără să se plictisească. Așa credeam eu, că nu se plictisea. Iar poveștile lui tata, din vremea în care lucra la Sanatoriul de la Techirghiol, aveau un iz anume; pentru că uneori avea treabă și la Spitalul de Psihiatrie Techirghiol, clădirea de lângă Sanatoriu, pățaniile șefului de secție, un psihiatru cel puțin ciudățel, fumător de Carpați, erau tare interesante.

De luni până vineri eram la bunici iar în weekend la părinți. Zilele reper ale copilăriei mele au fost vinerea și duminica. Vinerea după-amiaza, mama venea de la muncă direct la bunici și mă lua acasă, traversând orașul cu două mijloace de transport, iar duminica, fix în timp ce pe TVR 1 era Star Trek, plecam spre bunici, împreună cu mama și cu tata. Cu aceleași două mijloace de transport (goale, apropo, că doar era duminică seara…) iar patruzeci de minute mai târziu ajungeam la apartamentul bunicilor.

Amintirile din copilărie sunt multe. Am o memorie teribil de bună (încă mă mai întreb dacă ăsta e un lucru bun sau rău) și am amintiri încă de când aveam doi ani și-un pic. Pot să reconstruiesc mental, întâmplări, evenimente, locuri care nici nu mai există, cu greu mă crede lumea, iar când mai găsesc câte un copil care locuia în cartier/bloc/scară și se întâmplă să fi păstrat și el aceeași amintire, e un moment „Evrika!”. Am amintiri plăcute și, evident, amintiri mai puțin plăcute, dar există și categoria amintirilor în care nu pot să intru și să rămân câteva secunde. Pentru că dor, îngrozitor, pentru că sunt pline de frică, de furie, pentru că sunt insuportabile. Pentru că nici acum, adult, nu reușesc să navighez (momentan, o veni un moment, după alți câțiva ani de terapie când voi putea) prin ciorba de emoții din aceste amintiri. Mă apropii, le dau târcoale (cam în stadiul ăsta sunt și cu terapia) dar n-aș pune deloc piciorul gândului în filmele astea. Ce nu-mi dau seama (decât în momente de maximă profunzime) e că de fapt eu nu sunt în exteriorul lor, ci fix în interior, iar mecanismele de apărare ce s-au născut, dezvoltat, și au evoluat frumos în mine de-a lungul vieții mă mint fantastic de bine că eu sunt în afară, că nu s-a întâmplat/se întâmplă nimic.

M-am întrebat prin adolescență de ce nu am și eu bunici ca în nuvelele lui Delavrancea, bunici de poveste. Dualitatea era deja evidentă. Mintea mea a reușit atât de bine să delimiteze două instanțe interne ale mele… Una care îi vedea (și încă îi vede) ca fiind răi, agresori și una care se agăța/agață (ce bune și ce importante sunt diacriticele!) de părțile lor bune, pozitive, hrănitoare. Aici e o aaadevărată epopee, sunt cărți întregi scrise despre trauma psihică (vezi Ruppert, Fischer, Riedesser, ISTT, Kalsched, Terr, Egle și mulți alții), efecte, recuperare, dinamica psihicului traumatizat, etc.

Întrebarea pe care mi-o puneam în adolescență a fost precedată de un etern „de ce?”. De ce se întâmplă toate astea? Care e cauza? Care e scopul? De ce mi se întâmplă MIE astea?

Violența domestică a făcut, o luuungă perioadă de timp, parte din peisajul normal al familiei din România. Cred că mulți, mulți dintre noi am trăit asta pe viu sau știm pe cineva care a trăit asta pe viu sau un prieten al unui prieten care s-a confruntat cu astfel de experiențe. Știți, pe mine nu m-au bătut niciodată. Și-atunci unde-i trauma, domne’? Mă pui să citesc atâtea rânduri ca să aflu că nu pățiși nimic? Mai stai puțin, că imediat ajungem acolo. Cred că pot număra pe degete situațiile în care bunică-mea mi-a dat la fund cu bățul de pe șifoner, bățul „Moș Nicolae” (proastă inspirație pentru numele lui…), la bețele luate pe fund adaug palma de la maică-mea pentru că (credea ea) i-am stricat niște mărgele (parol că nu am fost eu! Jur pe roșu!) și…cam atât. Tata și bunicul meu nu m-au lovit niciodată. Dar amenințările bunicii (uram deja să aud “îl dau jos pe Moș Nicolae!”, de fiecare dată chiar credeam că o să-l dea jos și o să pățesc ceva de nedescris sau „dacă nu ești cuminte bat la tine ca la fasole!”)…și țipatul, și bătăile pe care le încasa bunica de la bunicul, aici e treaba serioasă. Discuțiile eterne între părinții mei și bunicii mei.

Am trecut prin diverse etape, în care m-am poziționat diferit față de situația din casă. Când eram mică eram paralizată de frică (copilăria mică, până pe la 6 ani), apoi am trecut într-o perioadă justițiară în care voiam să-l văd pe „tataia” în închisoare (aici aveam o mare dilemă căci el era providerul financiar, bunica renunțase la serviciu pentru a avea grijă de mine și nu știam de unde o să mai avem bani să trăim), apoi prin adolescență, am generalizat, oarecum înțeles și acceptat situația și am considerat că peste tot, în toate familiile există probleme din astea (strategia principală de coping în adolescență a fost biserica, unde mă duceam cu religiozitate-ha!-și unde găseam un mediu diferit, cu mult mai liniștit decât acasă) iar apoi când a venit vremea să merg la facultate, pur și simplu am fugit. Din Constanța în Sibiu, să fiu sigură că nu vin după mine groaza, disperarea, frica. Mi-am luat o mare țeapă, pentru că dacă reușisesm să scap de realitatea factuală, rămăsese cea din mintea mea, cu care încă lucrez în calupuri de câte cincizeci de minute.

De obicei se întâmpla din nimic. Venea bunică-miu de la piață cu cumpărăturile și nu era bun ce a luat, sau depășeau bugetul lunar, erau facturile prea consistente, și motivul care pe mine m-a intrigat dintotdeauna, când se făcea curățenie generală. Ăsta era un moment propice pentru ca între bunică-miu și bunică-mea să iasă scântei și am învățat de-a lungul timpului că fiecare curățenie generală era însoțită de un scandal și o bătaie. Mi-era groază efectiv de curățeniile generale ce precedau (anual!) sărbătorile de Paște și Crăciun. Iar când erau discuții despre bani (astea au fost eterne, de fapt cine nu a avut discuții despre bani acasă să ridice mâna să ne uităm toți la el/ea ca la un extraterestru!) îmi dădeam seama cu mintea mea de copil că nici bani nu o să apară după bătaia aia și nici suma scrisă pe factură nu se va fi micșorat.

Fascinante mi se păreau întâlnirile femeilor ce locuiau în acea scară de bloc, cu iz de terapie de grup: se întâlneau seara de obicei, la banca din fața scării, și-și împărtășeau amarul: „și al meu azi…”. Se ascultau pe rând, era ca un debriefing cathartic, ca un soi de deșertare a sacului, o etapă necesară ca să o poată lua de la capăt a doua zi. Deunăzi am văzut în News Feed un articol despre furia ce apare din cauza foamei, și am fost uimită să-mi aduc aminte că femeile de la bancă înaintaseră teoria asta acum vreo 20 de ani sub forma: „nu terminasem mâncarea și și-a ieșit din minți. Eh, așa face el când e nemâncat!”.

Bunică-miu a fost născut în Burdujeni, Suceava, părinții lui au murit când era copil de școală, pe la 10 și 14 ani, cred, iar bunică-mea provenea dintr-o familie din Ialomița, familie cu șapte copii (șapte au trăit, vreo doi au murit când erau mici). Pe străbunica din partea bunicii chiar am cunoscut-o, când aveam vreo patru ani jumate am dat vina pe ea, că ea ar fi stricat o funie de ardei iute agățată pe prispă, la soare, să se uște pentru iarnă (funie cu care îi făcusem zgardă lui Negruțu). Era bătrââână, bătrână și uscată, era aproape ca o fantomă. Cred că amintirile cu ea sunt de când avea cam nouăzeci de ani, mi se părea matusalemică!

Nu i-am văzut aproape niciodată pe bunicii mei pupându-se sau îmbrățișându-se. Cred că de un 1 Martie, bunicul meu i-a luat bunicii un mărțișor și atunci ea l-a pupat scurt pe obraz. Aș putea spune că singurele atingeri pe care le primea de la bunicul meu erau loviturile. Nu știu cum erau în tinerețe, deși am o vagă impresie că nu prea tandri și afectuoși. Uneori mă întreb cum o fi fost pentru maică-mea, să perceapă toate astea la prima mână. Nu știu de ce, dar faptul că toate grozăviile astea se întâmplau cu bunicii mei, și nu cu părinții mei, mi-au dat o anume senzație de distanțare, ca niște circumstanțe atenuante menite să-mi ușureze suferința. Trebuie ca mamei să îi fi fost teribil de greu să privească întreg spectacolul din primul rând (vorba vine privilegiat) și parcă pe măsură ce traduc emoții simțite atunci, în ochiul furtunii, parcă n-o mai blamez atât de mult că a făcut sleep training cu mine (adică “te lăsam mamă în pat și adormeai singură; uneori plângeai, dar n-aveam ce să fac, așa stiam”) sau că nu am crescut cu atașament sigur.

La aniversarea de doi ani, cu bunicii mei.

V-am zis mai sus că pe mine nu m-au bătut aproape niciodată, și mereu când auzeam poveștile altora de viață în care ei erau aliniați împreună cu frații lor pe hol și bătuți crunt, sau copii scoși pe străzi împreună cu mama, tineri bătuți cu furtunul de la mașina de spălat, simțeam că e insignifiant ce am trăit eu. În timp am învățat să nu mai compar durerile și suferințele oamenilor, căci nu e ca și cum ai compara segmente, la matematică. Sunt cu totul altfel de dimensiuni, sufletești, iar suferința are cu totul alte unități de măsură. Golurile din suflet și din stomac nu măsoară centimetri, iar frica nu poate fi apreciată din punct de vedere cantitativ, ci poate doar al intensității, al groazei ce te cuprinde sau al moliciunii mușchilor.

Am ezitat mult să public acest articol, căci, ca să o citez pe bunică-mea, „e rușine, mamă, ne aude lumea”. Îl simt terapeutic pentru mine, căci mi-a oferit posibilitatea să pun în cuvinte evenimente și emoții ce au tot dat târcoale departamentului “Exprimare, cuvinte și împărtășire”. Rogu-vă, pentru că vine dintr-un loc din mine care încă doare, să fiți blânzi în comentarii și aprecieri; cu alte cuvinte, atenție cu copilăria mea pe scări!

Ca mersul pe bicicletă

Pe această cale aș vrea să vă anunț că am bicicletă! Pam-paaam! Și că sunt hotărâtă să învăț și eu să conduc acest mijloc de transport :))) Da, nu știu încă să merg pe bicicletă…

M-am simțit ca un copil când m-am urcat prima dată pe ea, am avut sentimentul ăla de nou, nepriceput, necunoscut…știți voi. Adrian, soțul meu, știe din copilărie să meargă pe bicicletă și am apelat la cunoștințele lui în domeniu ca să învăț și eu. Am fost surprinsă să aud că îmi zice: “păi te urci și vezi tu că o să începi să simți ce să faci”. Aoleu! Aici m-a pierdut cu totul. Și nici nu începusem lecția măcar…

El e omul care să învețe făcând, experimentând, jucându-se cu ce are de învățat… Eu simțeam că bicicleta aia trebuia să vină cu o broșură, ceva (e o bicicletă second hand, deci nu a venit cu niciun fel de hârtie atașată). Chiar i-am zis râzând că aș vrea să citesc o carte de tipul “cum să..”! Care să aibă explicat în (multe) cuvinte cum să te urci, cum să te așezi, cum să ții picioarele, cum te miști, totul! Vedeți ce frumos ne potrivim noi, ca două piese de puzzle? Două opuse care se atrag!

Când am urmat eu Train the Trainers, la Institutul Român de Training, am făcut un test drăguț de unde a reieșit că prin prisma stilurilor de învățare eu sunt un teoretician (pur, că eram undeva în colț, într-o extremitate). Acestor oameni le place să învețe foarte logic, organizat, folosindu-se de scheme și clasificări. Analitici, nu pot dormi noaptea până când lucrurile nu sunt puse în ordine, sintetizate, așezate frumos, așa cum dictează sfânta rațiune și sfânta logică. Acum înțelegeți de ce eu îmi doresc o carte despre mersul pe bicicletă? Elementary, dear Watson!

Și e fascinant să vezi cum noi oamenii avem stiluri diferite de învățare, că fiecare avem afinități pentru anumite metode, și cum fiecare suntem inteligenți într-un anume fel (am scris aici despre teoria inteligențelor multiple). Și că atunci când pui o persoană care învață în mod activ, hands-on (să zicem, Adi Moga) să stea în bancă 5-8 ore pe zi și să audă un bla bla continuu despre culturile de whatever sub lumina lunii (situație în care șoarecele de bibliotecă ce s-a întrupat în mine ar fi teribil de încântat), rezultatul e un eșec măreț.

Dar asta se întâmplă zi de zi în școli. Copii care ar vrea să țopăie, copii care ar vrea să picteze, să deseneze, să respire culori, copii ale căror celule trăiesc cu muzică, sunt țintuiți în bănci…Acestor copii li se toarnă pe gât o singură variantă asupra existenței. Nu există alternative, există doar corect și greșit, iar orice tentativă de creativitate și autenticitate sunt ucise din fașă. Dacă vrem copii fericiți, cred eu că este nevoie să le hrănim pasiunile și să le respectăm unicitatea. Ok, eu adultul, sunt bun la cifre și iubesc contabilitatea, dar copilul meu e un artist, pofta de viață îl îmbracă atunci când pictează, perfect, să fie culoare!

Ce mă mai însoțește în călătoria către mersul pe bicicletă este vocea mea interioară. Merge alături de mine, ca un crainic sportiv și nu de puține ori observ că vocea asta nu e din cele mai blânde. E critică și mă aruncă la pământ când fac greșeli. Vă mai spun că persoanele care sunt teoreticieni sunt și perfecționiste, așa că am un combo interesant cu care să călătoresc prin viață. Apropo de asta, să știți că după ce m-am urcat de câteva ori pe bicicletă și am înaintat stângace, am preferat să îl ușuiesc pe soțul meu, mi-am zis că a fost o idee proastă să-l întreb ce și cum și am gândit că cel mai bine învăț eu singură. Bineînțeles că nu eram singură, era și vocea acolo, dar cu exercițiu și cu multe ieșiri din zona de confort am reușit să modific uuun pic discursul vocii, ducându-l spre zona “încurajare-compasiune de sine”.

Vă promit că revin cu impresii din momentul în care deja voi ști să merg pe bicicletă. Sau mai bine documentez întreg procesul de învățare. E un exercițiu tare interesant de autoanaliză…

Surse foto: Yvonne Duivenvoorden -Bicycle Leaning on Tree, Pinterest.com

Gânduri despre limite

În perioada/etapa aceasta din viața mea limitele sunt sub lumina reflectoarelor. Cu siguranță, nu degeaba mă atrag atât de mult, căci, printre altele, într-o formă sau alta, ce ne doare ne atrage atenția, ne aduce încet, încet în locul dureros ca să curățăm, pansăm și vindecăm.

Simt că am în mine un spațiu virtual, al minții mele, un loc unde întorc pe toate părțile idei, concepte, fapte și evenimente. În acest atelier, emoțiile, relațiile, zona de confort, vechiul și noul, viața, moartea, sensul, mindfulness-ul, timpul, precum și muuulte altele au fost întoarse pe dos, analizate, observate și apoi așezate frumos în puzzle-ul ființei mele. Cele mai multe din ele revin în acest spațiu, pentru că au nevoie de mai multă atenție din partea mea până să-și găsească locul, iar de-a lungul timpului,

Dar, cum vă spuneam, acum sunt concentrată pe limite, pe granițe, pe început și sfârșit. Pe ce este permis sau nu, pe ce este acceptabil sau nu, și mai personal, unde sunt granițele mele (de orice natură ar fi ele), ce accept și ce nu, ce permit să mi se întâmple și ce nu, ce pot face și ce nu.

Cred că “idealul” (dar nu ideal utopic, irealizabil) în materie de limite este reprezentat de limite asertive, eficiente, sănătoase, care au rolul de a menține atât individul, cât și relația, și in extenso, comunitatea în echilibru. Iar indivizii cu experiență (o altă formulare pentru “părinți”) au rolul să le explice acelor indivizi cu mai puțină experiență (de obicei celor care cărora le-au facilitat existența, copiilor adică) cum stă treaba în lumea asta.

Și atunci apare (la un anume moment dat în cadrul aventurii) întrebarea: cum pun eu limite acestui copil? Că uite, nu vrea să plece din parc, nu vrea să se spele pe cap, nu vrea să se spele pe dinți, iși lovește prietenii și partenerii de joacă, nu se îmbracă să plecăm la grădiniță și e deja 10…știți și voi situațiile astea, că doar din ce alt motiv ați avea firele alea de păr alb? Cum transmit copilului ce e acceptabil și ce nu, ce e permis și ce nu ( iar aici este nevoie să clarificăm și cine stabilește ce e permis și ce nu, și care îi este jurisdicția celui care stabilește aceste lucruri)?

Demult, pe când Cristi avea în jur de un an (acum are șase și jumătate), am început să mă confrunt cu întrebările existențiale legate de limite în relația cu el. Probabil erau problematicile cele mai pregante, cele mai vizibile, căci până atunci mai fusese nevoie să stabilesc limite, dar nu am făcut-o în mod conștient. Au fost și situații în care nu am stabilit limite, deși ar fi trebuit să o fac: situații în care eu extenuată și nedormită continuam să mă joc, pentru că “așa au nevoie copiii, și cum eu mi-o aduc aminte pe mama având mereu ceva de făcut, eu nu voi face așa…” sau zile întregi cu burnout după mine, fără să fac nimic să trasez niște limite pentru nevoile și sufletul meu.

Pe lângă momentele acestea din viața de părinte mai sunt si cele în care nici nu simți că e vorba despre limite, cum ar fi eu vs. noi într-un cuplu, multiplele roluri pe care toți le avem în viața de zi cu zi, relația cu proprii părinți. Ce mi se pare fascinant este ca limitele pe care noi le stabilim și modul în care facem asta sunt în directă relație cu modul în care părinții noștri stabileau limitele când noi eram copii. Unul din citatele mele preferate spune că “felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” iar din relația cu părinții preluăm și modul în care se trasează limitele. În relația cu mama se creionează prima limită din viața unei persoane, cea a propriei identități, limitele personale ale individului, iar pe termen lung, luăm cu noi ca moștenire modul în care limitele erau stabilite în familie. Deși vor exista tentative de opoziție, va fi destul de dificilă (dar nu imposibilă) instaurarea unei noi ordini, deoarece rezistența la schimbare își va face simțită prezența.

Din experiența personală de până acum, dar și din ce am auzit în ședințele de consiliere, modul în care stabilim limitele ne ridică cele mai mari probleme. Pentru că ne este greu să spunem un “nu” simplu, clar, calm la un moment dat, înghițim și acceptăm multe, nu spunem nimic, iar un moment dat începem să urlăm și să batem cu pumnii “oprește-teeee!”. De ce oare nu punem limite calde, blânde, asertive? Pentru că așa am fost învățați acasă: “nu-i frumos să refuzi” sau dimpotrivă, “nu-i frumos să ceri”, pe scurt, nu prea era permis să-ți trasezi limitele personalității, exprimând ce vrei sau ce nu vrei. Pentru că ne e frică de confruntarea cu celălalt (chiar și când celălalt are doar 2 sau 3 ani și ne este copil), ne copleșește teama de respingere, de abandon, se activează emoții puternice din trecut și ne este greu să navigăm prin/cu ele.

Iar când vrem să schimbăm ceva, ne prinde bine să avem alături de noi în procesul de schimbare prieteni precum motivație intrinsecă, stimă de sine, prezență conștientă, reziliență, perseverență, acceptare și compasiune de sine.

Cred că am mai scris despre faptul că nu vom reuși să insuflăm copiilor noștri idei, concepte, credințe, nu vom reuși să îi facem pe ei să aibă anumite comportamente dacă noi înșine nu le-am analizat bine de tot, digerat și adoptat. Mie personal mi se pare utopic să le cerem copiilor noștri să pună limite sau să se autolimiteze dacă noi nu stăpânim aceste “virtuți” sau măcar să facem eforturi în direcția aceasta.

Și în final, un pasaj din cartea Amandei Palmer, “Arta de a cere”:

,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.
-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.
-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.
-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.
Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:
-Nu-l doare încă suficient de tare.
(…) De-a lungul anilor, Anthony mi-a spus această poveste de fiecare dată când sufeream o puternică criză autodistructivă. «De ce îmi tot fac lucrurile astea?». Asta era întrebarea mea, atunci când mă plângeam de cea mai recentă mahmureală criminală, întâlnire cu moartea, portofel pierdut sau relație care acum e, acum nu e. Îmi puteam da seama, prin telefon, că zâmbește.
-Of, frumoaso. Nu doare încă suficient de tare”

Acest pasaj care mie mi-a plăcut tare, tare mult, și pe care l-am împărtășit mai multor persoane, alături de ideea “vine un moment potrivit pentru fiecare lucru” (seamănă un pic cu Ecclesiastul, nu?). Povestioara vine să întărească faptul că vom stabili limite atunci când ne va durea destul de tare astfel încât să vrem să și schimbăm ceva. Vine cumva ca o consolare această idee: nu vă faceți griji, va veni un moment în care să trasați cu un creion ascuțit, cu o culoare vizibilă, limitele care momentan par imposibil de trasat!

Nu mai cumpăr jucării! Despre Evertoys, sistemul de jucării cu abonament și…CONCURS

Copiii trec prin multe etape de dezvoltare, în care își dezvoltă numeroase abilități ce le vor fi de folos pe termen lung, de-a lungul vieții. Există nenumărate jucării, construite special pentru dezvoltarea unor abilități specifice.

Am cumpărat de-a lungul timpului, jucării adaptate vârstelor copiilor, adaptate “ferestrelor” de învățare care erau deschise la ei în acea perioadă, când au început să se joace împreună ne-am concentrat pe jocuri ce pot fi folosite de minim două persoane.  Iar din acest motiv noi am ajuns să avem foaaarte multe jucării, am mai triat din ele, le-am depozitat în pod, am mai dat mai departe, le-am vândut pe la Yard Sales sau pe grupuri, dar toate soluțiile astea consumă timp și energie, iar uneori chiaar nu am chef să fac toate astea.

M-am întrebat eu demult, într-un moment de liniște (care presupun că știți și voi, ca părinți, că nu a durat mai mult de 17 secunde) de ce nu o fi inventat cineva un sistem, o platformă, ceva, de unde să poți “închiria” jucării, iar când se plictisesc piticii de ele, să vină să le și ia, și eventual să aducă altele care se potrivesc cu noile lor interese. Și atunci nu a fost nimeni să-mi răspundă afirmativ la întrebare, dar acum mă bucur că există un astfel de sistem, și vreau să vă povestesc și vouă despre el.

Evertoys este un proiect fondat de Emil Olteanu CEO and co-founder, Tiberiu Lupu, co-founder și Alina Marian, co-founder. Sistemul mi se pare tare interesant și realizat cu atenție; am observat că este pus la punct până în cele mai mici detalii.

Cum funcționează Evertoys?

Atunci când îți creezi un cont pe Evertoys, ai opțiunea de a alege unul din cele trei tipuri de abonamente. Ele diferă prin numărul de monede virtuale Everchips de care dispui lunar și prin faptul că, în funcție de abonament, poți alege un număr limitat de jocuri sau jucării. Momentan există trei tipuri de abonament: Basic (69 lei/lună), Premium (99 lei/lună) și SuperToy (129 lei/lună) și de asemeni există posibilitatea să cumperi Everchips suplimentari.

Pe platforma Evertoys îți adaugi în cutie jocurile și jucăriile pe care vrei să le folosești, apoi ele îți sunt trimise chiar la tine acasă. Când copilul se plictisește le poți trimite înapoi. Ce îmi place mie foarte mult este că vine curierul la ușa ta atât atunci când primești jucăriile cât și când le trimiți. Dacă business-ul ăsta al lor s-ar fi bazat pe abilitățile clienților de organizare, în speță, ale mele, fie nu mai luam nicio jucărie, fie le înapoiam după ani buni…

Ce jucării găsești pe site?

Am fost surprinsă să descopăr că este disponibilă o paletă destul de largă de jocuri și jucării. Branduri precum Hape, Goki, Playmobil, Lego(!!), Cuboro sau Learning Resources sunt tare bine reprezentate în baza de date Evertoys.  Există jucării pentru toate vârstele și am văzut chiar și niște pachete de jucării cu același focus educațional dar cu abordări diferite (le găsiți aici și puteți alege EduBox-uri din două categorii: Grip & Feel și Color & Shape).

De ce mi-a plăcut atât de mult sistemul? 

Prima dată când am auzit de Evertoys am țopăit (mental) de bucurie. Apoi au început să apară grijile. Dar dacă le strică, ce facem? Oare igienizează cineva jucăriile alea? Și dacă nu mai vor copiii să se despartă de ele, cum procedăm, le putem cumpăra oare? Și am găsit răspunsurile la toate întrebările mele la ei pe site, formulate ca “garanții”.

Garanția “Spotless”, pe care o oferă Evertoys, se referă la calitatea și siguranța jucăriilor pe care le primești. Întotdeauna vei primi jucării igienizate cu soluții de curăţare ecologice şi certificate medical iar uneori poate le vei primi chiar în ambalajul original, fiind la prima utilizare.

A doua garanție pe care Evertoys ți-o oferă este “Fără griji” și se referă la eventualele stricăciuni sau piese pierdute de la jucăriile pe care le folosiți. În cazul în care nu este vorba de mici incidente pe care le suferă jucăriile, va trebui să achiți contravaloarea lor dar la un preț cu 50-75% mai mic decât cel de raft.

Iar a treia garanție, “Forever”, este o idee cel puțin interesantă, pentru că sună ca un fel de leasing de jucării. Dacă se întâmplă să se îndrăgostească cei mici de jucăriile pe care le folosiți de la Evertoys, aveți posibilitatea să le cumpărați la prețuri mult mai mici. În funcție de cât timp le țineți la voi acasă, puteți primi reduceri mai mari (dacă ții o jucărie la tine 5 luni este a ta fără să mai plătești nimic în plus).

Am fost bucuroasă să citesc că jucăriile, după ce ies din ciclul de folosire de pe platformă, merg la organizații nonprofit cu scopuri umanitare, dedicate copiilor cu situații dificile.

Evertoys nu este doar un business construit in jurul ideii de “jucării închiriate”, ci a fost gândit pe baza conceptului de “sharing economy”, adică economie colaborativă, în care oamenii înțeleg beneficiile împărtășirii unui produs iar valoarea centrală este încrederea.

Concurs! 

Voi reveni cu un update despre experiența noastră cu Evertoys, iar până atunci aș vrea să vă anunț cu bucurie că de data aceasta am un concurs pentru voi cu un abonament Premium pe 3 luni la Evertoys ca premiu.

Lăsați aici, pe site, un comentariu în care să lăsați linkul către jocul/jucăria ce vă place cel mai mult de pe platforma Evertoys, jucărie pe care ați alege să o luați acasă dacă ați avea abonament. Neapărat să lăsați o adresă de e-mail validă, ca să vă pot contacta pentru a vă oferi premiul. Concursul se încheie pe 25 Septembrie la ora 23.59, iar câștigătorul va fi anunțat aici, în acest articol, pe 26 Septembrie la ora 18.00.

EDIT: Avem o câștigătoare!

Felicitări, Raluca! Îți voi trimite un e-mail cu detaliile necesare pentru a intra în posesia premiului!

Sursă foto: Pinterest.com

Teoria inteligențelor multiple

Suntem diferiți, din fericire! Și unii dintre noi sunt pricepuți la ceva, alții la altceva. Unii fac calcule lejer, alții se exprimă foarte ușor în scris, alții se orientează foarte bine în spațiu iar unor persoane le este ușor să navigheze în lumea muzicii și a sunetelor. Sunt oameni care văd lumea în culori, se exprimă cel mai bine cu pensula în mână, spre exemplu, iar alții au aptitudini sportive excelente, activitatea fizică fiind o parte importantă din existența lor.

Ce putem observa studiind oamenii din jurul nostru? Că unele persoane obțin rezultate mai bune ajungând la succes în unul sau mai multe domenii, depunând eforturi mai mici, iar altele obțin rezultate mai puțin performante (chiar eșecuri). Acest lucru înseamnă că oamenii prezintă aptitudini în diferite domenii, iar acele aptitudini care permit realizarea unei activități la nivel superior poartă denumirea de talent.

General vorbind, inteligența este o aptitudine care contribuie la adaptarea individului la situații noi. Inițial, conceptul de inteligență se referea mai degrabă la aspectele intelectuale și cognitive ale adaptării noastre la diverse situații, iar de-a lungul timpului, teoria inteligenței s-a dezvoltat, apărând conceptul de multiple inteligențe (Gardner), precum și inteligența emoțională (Goleman).

Pentru Gardner (profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard, precum şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachusettes), inteligenţa este „multidimensională şi o defineşte ca o abilitate de a rezolva probleme şi/sau de a crea produse care să fie valorizate la un moment dat de o anumită cultură umană”.

Teoria Inteligențelor Multiple a lui Gardner a pornit de la ideea că mulți dintre copiii care au coeficientul de inteligență ridicat întâmpină dificultăți la școală. El argumenta că nu există un singur tip de inteligență, cea măsurată prin teste, conceptul clasic de până atunci. Teoria sa susține că inteligențele multiple nu sunt nici biologice, nici culturale, ci că sunt în strânsă conexiune cu diferitele stiluri de învățare. Știm că noi oamenii avem stiluri de învățare diferite, aptitudini diferite, iar acestea conduc și către inteligențe diferite.

Cele 9 tipuri de inteligență, după clasificarea făcută de Gardner.

Inteligenţa lingvistică-verbală este specific persoanelor care gândesc cu predilecţie în cuvinte şi folosesc cu uşurinţă limba pentru a exprima şi înţelege realitatea. Pentru aceste persoane, înțelesul și ordinea cuvintelor, precum și ritmurile și sonoritatea limbii sunt importante, de cele mai multe ori ei învață limba maternă mai repede și limbi străine mai ușor și citesc mult mai rapid și mai ușor decât ceilalți.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței lingvistice a copilului tău? Folosind cât mai multe cuvinte, citindu-i (și apoi citind împreună), vorbind cu el, iar când vârsta permite, faceți jocuri de cuvinte, inventați povești, rime, poezii, jucați Scrabble.

Inteligența logico-matematică. Persoanele care prezintă o astfel de inteligență se descurcă foarte bine în a calcula, efectua operații logice, a cuantifica, și de cele mai multe ori gândirea critică și abilitatea de a rezolva probleme sunt foarte dezvoltate.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței logice a copilului tău? Activitățile de tip “matematica distractivă” sunt foarte potrivite, puzzle-uri de tot felul, integrarea operațiilor matematice în viața de zi cu zi, jocuri precum șah, Monopoly, domino, scrieți împreună lista de cumpărături, estimați bugetul familiei, urmăriți cheltuielile, etc.

Inteligența vizual-spațială se traduce prin a percepe în detaliu lumea vizuală, prin a naviga foarte ușor printre imagini, culori, linii, forme şi a înțelege relaţiile dintre aceste elemente. Cele mai importante caracteristici ale inteligenței vizuale sunt abilitatea de a gândi și imagina în trei dimensiuni și de a recrea în imaginație aspecte vizuale. Persoanele care posedă inteligența vizual-spațială înțeleg fără efort relațiile dintre obiecte și spațiu.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței spațiale a copilului tău? Încurajează copilul să se exprime prin artă, pictați, modelați lut/plastilină, desenați împreună, uitați-vă pe hărți, oferă-i un aparat de fotografiat cu care să surprindă ce simte el, vizitați galerii de artă, faceți planul casei 2D și 3D, etc.

***

Vă recomand cu drag cărțile din colecția MultiQ (Editura Gama), ce au ca scop dezvoltarea inteligențelor multiple ale copiilor de la vârste fragede. Încurajând copiii să lucreze activitățile propuse în aceste caiete veți descoperi ce tip de inteligență îl caracterizează pe copil și veți putea să îl direcționați către performanță în domeniul în care excelează.

Aceste caiete sunt concepute pe vârste (2,3,4 și 5 ani) și sunt grupate în patru domenii:

• IQ – inteligența intelectuală (lingvistică și logico-matematică)

• CQ – inteligența creativă (spațial-vizuală și muzical-ritmică)

• EQ – inteligența emoțională (interpersonală și intrapersonală)

• AQ – inteligența adaptativă (corporal-kinestezică și naturalistă)

            

            

***

Inteligența muzicală-ritmică este caracteristica persoanelor ce gândesc, trăiesc în sunet, melodii, rime sau ritmuri. Aceste persoane pot recunoaște, crea și reproduce muzica foarte ușor, fie folosind un instrument, fie cu vocea, și sunt foarte sensibili la intensitatea, tonalitatea și înalțimea sunetelor. Pentru cei care prezintă acest tip de inteligență, între emoții și muzică există o strânsă legătură.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței muzicale a copilului tău? Cântați împreună cât mai mult, ascultați diverse instrumente, muzică variată, din perioade istorice diferite, creați împreună linii melodice pentru poeziile pe care le știe, produceți sunete cu diverse obiecte pentru a vedea ce este diferit, inventați poezii și rime.

Inteligența naturalistă este tipul de inteligență dominant la persoanele care înțeleg într-un mod profund lumea plantelor și a animalelor. Ele au abilitatea de a stabili relații ecologice, interacționează foarte ușor cu creaturile vii și se simt în strânsă conexiune cu forțele naturii, cu fenomenele legate de viață.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței naturaliste a copilului tău? Îngrijiți plante și animale, clasificați și sortați scoici, roci, realizați colecții de elemente din natură (frunze, scoici, pietre, pene), călătoriți în diverse zone ale țării, discutați despre forme de relief, habitate ale animalelor.

Inteligența interpersonală este caracteristică celor care înțeleg cum funcționează oamenii, care recunosc și celebrează diferențele dintre oameni, care sunt sensibili la aspectele subtile interioare ale celor din jur. Ei stabilesc relații cu ușurință, sunt oameni empatici și au o capacitate mare de a cuprinde/conține universul interior al celor din jurul lor.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței interpersonale a copilului tău? Încurajează-l să joace jocuri de echipă, susține-l să coopereze cu colegii lui la proiectele de la școală/grădiniță, organizează întâlniri de joacă și încurajează-l să meargă la astfel de întâlniri la prietenii lui, încurajează-l să socializeze cu alte persoane (fii un exemplu pentru el), discutați despre emoțiile celor din jur, despre cum ar putea reacționa atunci când cei din jur își exprimă emoțiile.

Inteligența intrapersonală este acel tip de inteligență construit din carămizi precum: înțelegere de sine profundă, autocunoaștere, conectare profundă cu universul interior propriu. Persoanele care au inteligența intrapersonală dominantă au o capacitate ridicată de a se înțelege pe sine, de a cuprinde cu gândirea aspectele subtile interioare proprii și au o viziune, o hartă destul de clară a universului lor interior.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței intrapersonale a copilului tău? Creați împreună un jurnal în care să treceți activitățile realizate împreună, punând accent pe elemente care vin din universul interior al copilului (ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, cum s-a simțit, etc.), discutați despre procesele decizionale prin care copilul trece, despre cărțile pe care le citește/citiți împreună.

Inteligența corporal-kinestezică se manifestă prin gândirea în mișcări, prin folosirea corpului cu ușurință în moduri complexe. Simțul timpului și al coordonarii corpului se întrepătrund armonios în acest tip de inteligență. Acest tip de inteligență este dominant la persoanele care simt experiențele în mod complex cu întregul corp, care se exprimă cu ușurință prin mișcări fluide ale corpului.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței kinestezice a copilului tău? Jucați împreună jocuri ce implică activitate fizică intensă, mișcare, alergare sau dimpotrivă, control și echilibru; faceți împreună jocuri de rol, puneți în scenă diverse concepte (“uite, acum eu sunt Soarele și tu ești Pământul care se învârtește în jurul lui”), experimentați deprivându-vă de unele simțuri (mergi prin cameră legat la ochi, înțelege ce îți transmite celălalt fără cuvinte, ghicește alimentul, legat la nas fiind).

Inteligența existențială/spirituală este cea mai controversată, deoarece nu își are asociată o anume zonă/specializare a creierului, precum celelalte tipuri de inteligență; din acest motiv nici nu se regăsește de cele mai multe ori în clasificarea tipurilor de inteligență (de obicei lista conține doar 8 puncte). Inteligența existențială sau spirituală este mai mult dezvoltată la filosofi, la persoanele care sunt preocupate în special de sensul vieții, al existenței, despre universul în care trăim cu principiile de funcționare, spiritualitate, etc.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței existențiale a copilului tău? Purtați discuții despre sensul vieții, al existenței, încercați împreună să găsiți răspunsuri pentru marile mistere ale existenței noastre (nașterea, moartea, sensul vieții, originea universului, existența unei entități supreme, etc).

Cum ne-am petrecut vara(2) – Atelierele Bricks 4 Kidz

Noi suntem mari fani Lego. Și nu, nu e pluralul acela de la “începem grădinița” și “am scăpat de scutec”, noi chiar suntem fani Lego, toată familia. Dacă n-am avea nevoie să mâncăm spre exemplu, din când în când, sau dacă nu aș mai avea surpriza chiuvetei+blatului de bucătărie pline ochi cu vase de spălat, aș sta și-aș construi cot la cot cu cei mici fără oprire.

Realizăm tot felul de construcții, inspirate din realitate sau inventate de noi. Din punctul meu de vedere, piesele Lego sunt printre cele mai utile jucării la casa omului. Le dezvoltă multiple skilluri copiilor: creativitate, imaginație, răbdare, gândire logică, gândire critică și în plus, dacă se joacă împreună mai mulți copii, punem la socoteală și abilitățile sociale.

Vara aceasta am fost invitați la un atelier organizat de Bricks 4 Kidz. Ce este Bricks 4 Kidz o să vă întrebați și o să vă și răspund: este un concept de educație creativă, prin care copiii învață, construiesc și se joacă cu piesele Lego. Există cercetări care arată că elevii învață mai eficient atunci când procesul de învățare este susținut de acvitități de rezolvare a problemelor prin joacă și colaborare, iar Bricks 4 Kidz își construiește activitatea în jurul acestor idei frumoase despre copii și învățare.

Știm cât de mult preferă copiii jocul, fiind limbajul lor universal, iar creierul asimilează cel mai eficient informații și stabilește relații cu persoane noi atunci când este în starea receptivă, stare de echilibru emoțional, stare de bine. Dacă s-ar aplica principiile astea și în școli, cu siguranță am avea copii mai fericiți, și n-ar mai apărea versuri precum “Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele”…

Activitățile Bricks 4 Kidz au ca obiectiv să familiarizeze copiii cu concepte din ramurile STEM (științe, tehnologie, inginerie, matematică) și să contribuie la dezvoltarea culturii generale precum și a încrederii în sine, dar și să îi ajute să înțeleagă mai bine modul de funcționare a lucrurilor în general.

Mi s-a părut tare interesant faptul că, imediat ce intrau acolo, copiii se simțeau în largul lor, pentru că întâlneau elemente familiare. Cine n-are Lego în casă, să ridice mâna sus, deși nu cred să fiți prea mulți. Membrii echipei au fost deschiși, calzi și răbdători, nu s-au băgat în sufletul copiilor de cum au intrat pe ușă, iar asta mi-a plăcut tare mult, că nu au insistat prea tare.

Și ce-am făcut acolo? Am fost membru într-o echipă de constructori, alături de băieții mei (frumoasă ideea cu echipele formate din membrii unei familii) și am construit o morișcă. Noi moriști mai făcusem acasă, nenumărate, că v-am zis că facem toate minunile din Lego, dar nu făcusem una care să aibă și motor, și care să își învârtească elicele în jurul axului. Tocmai aspectul acesta, de construcție care la final se și mișcă, face ceva, i-a fascinat pe băieți.

Din momentul în care au aflat ce aveam să construim, le-am citit nerăbdarea pe fețe, curiozitatea legată de modul în care aveam să construim, dar încet-încet și-au îmblânzit nerăbdarea și au început să lucreze. Cred că activitățile de genul ăsta le educă și răbdarea copiilor, pentru că întâi ascultă planul pentru ce urmează să facă, primesc “trusele” cu piesele necesare, iar în timp ce construiesc este nevoie să aștepte puțin până să adauge și ei o piesă.

Am țopăit de bucurie pe interior când am văzut gustările pregătite pentru copii: bețe de morcovi și castraveți, sos de iaurt, mini bruschete cu diverse delicioase și frunzulițe verzi. Vă las aici imagini de la atelier, ca să vedeți și voi cum a fost. Dacă urmăriți site-ul și pagina de facebook Bricks 4 Kidz, puteți afla unde și când au loc atelierele organizate de ei.