Nu pot să iert!

De nenumărate ori m-am regăsit în ipostaza în care citeam în vreo carte sau vreun articol “trebuie să ierți ca să te vindeci/să fii fericit/să fii bine”. Și cam tot de atâtea ori mi-a venit să arunc cartea sau am inchis tab-ul cu năduf, frustrată de presiunea de a ierta. Atunci când iertarea vine ca ceva obligatoriu, impus, nici nu-ți mai vine să o faci. Nu mai zic de situațiile în care copil fiind, eram trimisă la alt copil cu care avusesem un conflict, “hai Alexandra, cere-ți iertare că așa e frumos”. Eh, și ce credeți că făceam? Îngăimam acolo un “iartă-mă”, “scuză-mă”, “îmi pare rău”, ca să trecem mai repede peste momentul jenant și să putem să ne jucăm iar. Ok, înțeleg, în articole și cărți nu te obligă nimeni să ierți pe cei care ți-au greșit, dar tot e într-un anume fel să știi că ultima pe checklist-ul pentru fericirea supremă este iertarea, iar tu…nu poți face asta. Nu simți să ierți, pur și simplu.

Ce este și ce nu este iertarea?

Cred că există un spectru larg de viziuni asupra iertării, iar asta este un lucru bun, deoarece iertarea e un demers atât de subiectiv! Și totuși unele viziuni, definiții, nu sunt chiar atât de benefice sau în unele cazuri iertarea nu este bine înțeleasă. Multe persoane consideră că a ierta înseamnă a scuza, a justifica, a șterge cu buretele ce s-a întâmplat. Știm foarte bine că nu avem cum să schimbăm trecutul și ar fi injust să ne prefacem că anumite evenimente nu s-au întâmplat. Și mai știm că din păcate, nu prea putem să ascundem durerea pe care am simțit-o cândva demult sau pe care o mai simțim chiar și în prezent. Ce-i drept, psihicul nostru a dezvoltat niște tehnici foarte fine prin care ne poate păcăli, așa cum păcălesc uneori adulții copiii mici, spunându-i: “gataaa, nu-i nimic, n-ai pățit nimic, maaare băiatu’, ia uite, unde e pisica?”. Fix așa ne putem petrece ani buni din viață, dacă nu chiar viața întreagă, fixându-ne atenția pe cu totul altceva decât ceea ce “trebuie”.

Așadar, nu schimbăm trecutul, nu justificăm faptele. Și deci ce înseamnă iertarea? A ierta înseamnă a te elibera pe tine însuți/însăți de povara resentimentelor, a răzbunării, a furiei și a durerii. Cred cu tărie că înainte de a ajunge la iertare este nevoie să oprim în stația “conștientizare și acceptare”, iar pentru asta e nevoie să ne facem curaj și să deschidem ochii larg pentru a privi realitatea. Vorbeam mai sus de mecanismele de protecție care își fac treaba excelent (de obicei până intrăm pe mâna unui terapeut bun), acestea nu fac decât să ne tot îndepărteze privirea de la realitate. Consider că nu poți ajunge la iertare până nu privești realitatea fix așa cum este (a fost) ea, până nu spui lucrurilor pe nume exact așa cum le cheamă: am fost trădat/ă, abuzat/ă, înșelat/ă, rănit/ă, etc…

Cu alte cuvinte, iertarea este, paradoxal, o revenire către sine, către nevoile noastre. Acceptând greșelile, faptele celor din jur, le confirmăm umanitatea și în același timp ne confirmăm propria vulnerabilitate. Iertarea nu poate, sub nicio formă, să schimbe trecutul, dar, în schimb, poate modela viitorul. Prin iertare poți transforma peisajul viitorului din unul constrâns de resentimente și durere în unul ce cuprinde perspectiva libertății și a spațiului. Atunci când nu ierți (nu poți să ierți) duci în interiorul tău un bolovan, un ghem, un bagaj, iar acesta îți ocupă o parte din spațiul emoțional, spațiu ce te poate ajuta să navighezi prin viața de zi cu zi, spațiu ce îți permite de asemeni să iei în tine episoadele fericite, să păstrezi oamenii buni din viața ta, să trăiești emoțiile pozitive ce apar pe parcurs.

 

Ce se întâmplă dacă nu iert?

Din punctul meu de vedere răspunsul la întrebarea asta mi se pare simplu. Dacă iertarea înseamnă să accepți greșeala/fapta celuilalt, să îți recunoști și trăiești durerea și tristețea, apoi să te eliberezi de resentimente și furie, a nu ierta înseamnă că în tine va rămâne un bagaj emoțional, pentru o perioadă de timp (mai lungă, mai scurtă, depinde de tine lungimea acestei perioade, în principiu de cum lucrezi cu emoțiile tale).

Ce fac înăuntrul nostru emoțiile reprimate/nevăzute/neexprimate/ascunse? Tot felul de nebunii: încearcă să iasă la suprafață prin ceea ce se numește somatizare, transmițându-ne clar mesajul că ele sunt acolo, ne influențează reacțiile în diverse situații, ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de ceea ce avem în viața noastră, dau buzna în existența noastră când nu ne așteptăm și multe altele. Având mintea ocupată de gânduri de răzbunare, ne concentrăm atenția pe potențiala durere pe care ar simți-o cei pe care nu-i putem ierta, iar aici e marea problemă. Se spune că suntem ceea ce gândim, iar dacă noi gândim răzbunare și durere pentru alții, cum am putea fi noi bine?

Pe scurt, se întâmplă multe lucruri nasoale dacă nu ierți. Dar mi-aș dori ca toți cei care încearcă să ierte și nu pot, să nu considere acest lucru sfărșitul lumii. Nu poți ierta (încă – vă aduceți aminte de mentalitatea de creștere?) dar poate în viitor vei ajunge să poți face asta. Acestea sunt posibilitățile tale de acum, asta ai putut face până în momentul acesta, cu siguranță lucrurile vor evolua cumva.

De ce nu pot ierta?

Cred că înainte să ajungem să vorbim despre iertare efectiv, este nevoie să dedicăm o parte din acest articol obstacolelor care împiedică iertarea. Ce nu ne lasă să iertăm? De ce nu putem ierta, oricât am încerca din răsputeri? În primul rând, nu putem ierta pentru că încă credem că trecutul se poate schimba. Cumva, ca prin minune, cu ajutorul unei vrăji, am vrea ca ceea ce ne-au făcut alții să dispară și dacă se poate, să dispară și ei…

Teama de a nu fi rănit din nou este un alt obstacol important ce ne împiedică să oferim iertarea. Iar aici cred că mai există un punct problematic ce îi încurcă pe cei care nu pot ierta: “dacă iert, asta înseamnă că va trebui să accept iar același și același comportament”. Am auzit acest mesaj în ședințele de consiliere, cu precădere de la copii (adulți acum) de părinți toxici. Dacă poți ierta un părinte pentru ceea ce s-a întâmplat în copilăria ta, demult, asta nu înseamnă sub nicio formă că în prezent trebuie să accepți comportamente nepotrivite din partea lui. Acum ești adult, nu mai ești copilul de demult, poți spune “nu” și “stop”, poți stabili limite!

Dintr-o altă perspectivă, putem spune că a nu ierta pe cineva este chiar o pedeapsă pe care i-o aplicăm acestuia. Fața cealaltă a monedei, pe care nu o vedem, de cele mai multe ori, este că păstrăm în noi resentimentele și alimentăm permanent ciclul emoțiilor distructive.

Un alt motiv pentru care nu putem ierta este propriul ego. A ierta pe celălalt înseamnă, așa cum am zis mai sus, a-i recunoaște umanitatea și vulnerabilitatea. Dacă poți recunoaște aceste coordonate în tine, atunci ar trebui să fie ușor să faci acest lucru și cu semenii tăi. Când privești dintr-un punct de compasiune, atunci e mult mai ușor. Ego-ul nu ne permite să ne recunoaștem vulnerabilitățile și slăbiciunile, așa că nu ne va lăsa să explorăm această zonă a noastră. Neexplorându-ne aceste coordonate, umanitatea și vulnerabilitatea, nu putem să le vedem și în ceilalți, și nu putem să iertăm.

Un alt impediment pentru iertare ar putea fi și așteptările noastre ridicate. Ne așteptăm ca cealaltă persoană să se schimbe, să se transforme, să evolueze, dar nu se întâmplă așa, și ne simțim dezamăgiți. Poate dacă am lăsa deoparte așteptările și am lua oamenii și evenimentele din viața noastră fix așa cum sunt, ar fi mai ușor pentru că ne-am priva pe noi înșine de tristețea și durerea pe care le simțim atunci când așteptările nu sunt împlinite…

Ghemul de emoții. Durerea netrăită, neexprimată, nespusă, neîmpărtășită. Se poate să fim în situația în care să vrem să iertăm pe cineva pentru un anume fapt, emoțiile pe care le simțim despre acest fapt sunt puternice, dar ne simțim rușinați să vorbim despre ce ni s-a întâmplat, ne simțim vulnerabili, așa că nu împărtășim nimănui. Mergând în continuare cu bagajul emoțional după noi, nu vom avea loc pe “masa de lucru” a psihicului pentru a elabora iertarea.

Cum să fac să pot ierta?

În primul rând aș vrea să clarificăm faptul că iertarea vine din cortex (un nivel superior al creierului, partea rațională – am scris aici pe larg despre părțile creierului) . Asta înseamnă, pe larg, că este un demers “superior”, rațional, ce se poate realiza cu ajutorul voinței. Deși am putea spune că înclinația noastră firească este să căutăm răzbunarea, iertarea este o alegere. Întreaga istorie a omenirii poate fi scrisă în termeni “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, este un ciclu etern de acțiuni și reacțiuni. A opri acest lanț este o chestiune de alegere și voință. Și o să întrebați: “bine, bine, mi-am propus să iert, de ce nu îmi iese treaba asta?”. Pentru ca noi să putem realiza ceva ce ne propunem cu partea rațională a creierului, trebuie în primul rând să analizăm bagajul emoțional ce stă în spatele “problemei” și să înțelegem motivele și contextul persoanei care ne-a greșit.

Așa cum am mai zis și mai sus, este nevoie să te eliberezi de bagajul emoțional pe care l-ai asociat cu evenimentul și persoana pe care nu o poți ierta. De asemeni este nevoie să descarci, să exprimi emoțiile reprimate, să dezamorsezi bomba cu ceas ce ticăie în interiorul tău. Cum poți face aceste lucruri? Vorbind cu cineva, destăinuind și exprimând ceea ce nu ai avut șansa să exprimi.

Poți să vorbești chiar cu persoana care ți-a greșit și să îi explici cum te-ai simțit, apoi să îți exprimi o cerere legată de ce vrei să se întâmple sau să nu se mai întâmple de acum încolo. Puteți de asemeni găsi o modalitate de reparare a situației. Zic să găsiți, pentru că este nevoie să contribui și tu, comunicându-i celuilalt ce te-ar face să te simți mai bine.

Vorbește cu un consilier, cu un terapeut, cu un prieten care să te asculte fără să te judece, fără să îți dea sfaturi, fără să acapareze discuția cu ce i s-a întâmplat lui similar. Am scris aici despre parteneriatele de ascultare, și chiar îți sugerez să găsești pe cineva care să te asculte, cineva căruia să îi împărtășești povara ta, care să te ajute să exprimi emoțiile reprimate și să îți creeze un spațiu sigur în care tu să te eliberezi de bagajul emoțional. Rănile noastre există pentru a ne aduce aminte către ce locuri din noi să îndreptăm atenția…

Așa cum spune și Irvin Yalom, “Trebuie să renunți la speranța pentru un trecut mai bun”. Este atât de seducător să rămânem permanent în rolul de victimă, să trăim în trecut și să fantasmăm continuu scenarii de răzbunare sau să rulăm iar și iar filmul greșelii făcute de celălalt. Și pe bună dreptate, pentru o lungă perioadă de timp avem nevoie să fim în poziția, în rolul acesta. Este ca și cum ai intra într-o buclă a lui Moebius, ca și cum te-ai învârti în cerc ani și ani la rând. Ca să poți merge mai departe este nevoie să faci, în mod voluntar, un pas în lături, să privești obiectiv la buclă, să analizezi, să integrezi și apoi să mergi mai departe. Doare să ieși din buclă, dar merită!

Iertarea este un proces complex, ce necesită timp și răbdare. Așadar, dă-ți timp pentru a lăsa lucrurile să se așeze în interiorul tău iar mai apoi, ia-le pe bucăți și vezi ce înseamnă fiecare pentru tine și așează-le cu grijă în spațiul tău interior.

Nu o să vă placă asta, dar pentru a putea ierta este nevoie de asemeni să lucrezi cu tine însuți/însăți, să îți descoperi iubirea de sine, compasiunea de sine, să îți recunoști temerile, vulnerabilitățile și durerile, și apoi vei avea capacitatea de a face asta cu persoana care ți-a greșit. Poate că acest pas este cel mai provocator și mai greu dintre toți…pentru că e dificil să te uiți în tine și să vezi răni dureroase, să le oblojești și apoi să treci mai departe, să fii capabil să-i înțelegi pe cei ce ți-au greșit în complexitatea lor, cu rănile, durerile și traumele lor. De asemeni, atunci când realizezi că iertarea nu are prea mult de-a face cu celălalt, ci cu echilibrul tău interior, cu starea ta de bine, și că are foarte multă legătură cu respectul de sine, îți este mult mai ușor să ierți.

Este nevoie să lucrezi și cu furia ta. Cum poți face asta? Fără glumă, mergi într-o pădure și urlă. Dacă nu ai posibilitatea să mergi în pădure/natură, urlă într-o pernă (sunetul este mai atenuat). Lovește o pernă, un sac de box, aleargă fix cu scopul acesta, de a-ți descărca furia. Dă-ți voie să simți cu totul această emoție (fără a te pune în pericol pe tine sau pe cei din jur). Răspunde-ți la următoarele întrebări: cum se simte furia în corpul meu? Unde simt? Ce senzații pot identifica? Cum este exact să te simți abandonat, trădat, plin de furie? Poți foarte bine să faci aceste lucruri într-un parteneriat de ascultare sau într-o ședință dedicată cu un specialist.

Foarte interesant mi se pare că de multe ori, cei care au fost vătămați în vreun fel de cineva consideră că au partea lor de vină. Aici este nevoie să conștientizezi și să analizezi eventualele sentimente de vinovăție ce apar în legătură cu persoana care te-a rănit. Acest sentiment de vinovăție se poate foarte bine să nu fie justificat, și să aibă legătură cu convingerile tale cele mai adânci. Poate că ai primit din familie, din societate, etc. din jurul tău atât de des întâlnitul mesaj cum că victima e de vină. “păi, ea l-a atras, ea l-a provocat, și-a meritat-o”.

Atenție la iertarea falsă!

Poate arăta fix la fel ca iertarea autentică, doar că la o analiză mai profundă aflăm niște aspecte cel puțin interesante.

Iertarea falsă poate veni dintr-un sentiment de superioritate, și anume de a vrea să dovedești că ești mai evoluat spiritual decât cel/cea care ți-a greșit. Recunoscând universalitatea umanității și având o stimă de sine echilibrată, este puțin probabil să vrei să pari superior în fața persoanei care ți-a greșit. La polul opus stă un sentiment de inferioritate, o atitudine de martir, care “iartă” toate atacurile nejustificate ale celor din jur. Nici aici nu putem spune că este vorba de iertare autentică, deoarece persoana “vătămată” se consideră inferioară și își reprimă emoțiile de tristețe, furie sau revoltă față de persoana care i-a greșit. În situația în care faci din iertare un troc, pe termen lung, acest lucru nu poate fi decât distructiv. A oferi iertarea ta în schimbul unui favor sau a unui privilegiu se va dovedi peste ani a fi ceva care nu aduce prea multe beneficii, fiind construit pe o constrângere neetică.

Vă puteți imagina călătoria iertării ca pe un labirint, ca pe o mandala care se desfășoară în jurul unui punct central, iertarea. În această călătorie veți trece prin faze mai bune și prin faze mai puțin bune și e normal. Nu suntem ființe liniare. Dați-vă timp, spațiu, înarmați-vă cu răbdare, trăiți prezent și conștient și într-un final va veni și momentul echilibrului. Învățați să dați drumul, să vă eliberați de ceea ce nu vă este benefic…

În încheiere aș vrea să le transmit tuturor celor care nu pot ierta că e ok și așa. Iertarea nu trebuie să vină dintr-o obligativitate, ci să fie o alegere personală și asumată. Și dacă nu poți ierta, poate nu a venit încă momentul potrivit. De asemeni, nu e ușor să pornești  în călătoria iertării, iar orice decizie ai lua, să ierți sau să nu ierți, măcar să știi ce implică fiecare din variante.

Vă invit să împărtășiți în comentarii cum vedeți voi imposibilitatea de a ierta și ce ați experimentat referitor la iertare, precum și gândurile voastre legate de acest articol. Dacă credeți că acest articol poate ajuta pe cineva cunoscut, îl puteți distribui!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *