În ochiul furtunii

Viața ne duce în sus și-n jos, ne plimbă încolo și încoace, ne arată bune și rele. Trăim momente când inima ne bate nebunește în piept. Uneori de fericire, alteori de frică. Trăim momente în care plutim, ne simțim împliniți, fericiți, împăcați cu noi înșine. Dar sunt și situații în care îți vâjâie capul și nu știi încotro s-o iei, când nu mai vezi nicio luminiță, când continuarea pare să nu existe și când mai rău decât atât crezi că nu pot fi lucrurile.

A vedea partea plină a paharului, a gândi pozitiv, a te opri pentru o secundă și doar a observa sunt de cele mai multe ori acțiuni imposibil de realizat atunci când ești jos de tot. Nu mai găsești energie iar sentimentele de inadecvare, de tristețe și de insuficiență te copleșesc…

Singurătatea și izolarea nu îmbunătățesc deloc situația, nu ne ajută să ieșim din ochiul furtunii, să supraviețuim. Aici aș avea ceva de adăugat: cele mai bune idei, soluțiile salvatoare, cele care scot corabia din derivă încolțesc în mintea noastră atunci când suntem noi cu noi, când au spațiul mental necesar să se desfășoare. Putem întreba, putem discuta, putem să ne confesăm prietenilor, cunoștințelor, dar salvatorii noștri nu suntem decât noi înșine. Am observat de-a lungul timpului, două comportamente ce mi-au atras atenția: în nenumărate cazuri prietenii și/sau cunoștințele, chiar membrii familiei se transformă în salvatori, sau dimpotrivă, dispar din calea ta ca cele două părți ale Mării Roșii separată de Moise. Cu siguranță ambele au la bază motivații, emoții, mindseturi… Rareori am văzut echilibru între a susține, a încuraja, a ajuta și a păstra distanța (la un nivel sănătos).

Cred că fiecare dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, a avut momente din sfera celor descrise mai sus. Momente în care omul se regăsește singur, vulnerabil, gata să renunțe. Ceea ce uităm majoritatea, în astfel de momente, este că toate trec. Că nimic nu e etern. Nu mai știu unde am citit, dar mi-a plăcut tare mult ideea: tu ești cerul, restul, tot ce se întâmplă e vremea (nori, ploaie, soare, etc.). Și ne-ar mai fi de folos Lavoisier, cu faimoasa replică: “Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Totul e într-o permanentă mișcare, dezvoltare, schimbare.

Ne concentrăm și ne adunăm forțele pentru a ne arunca într-o luptă acerbă cu viața. Suntem într-o continuă căutare a controlului, a “mai bine”-lui, a perfecțiunii, trăim fie în “am fost, am făcut, am” sau în “voi fi, voi face, voi avea”, când de fapt singura certitudine stă în “sunt, fac, am”. Acum. Suntem în așa fel crescuți încât vedem doar cicatricile și rănile, nu mai vedem și progresul, nu acceptăm că noi creștem cu fiecare cădere. Numărăm doar de câte ori am căzut, nu și de câte ori ne ridicăm. Căci asta conta demult, greșeala de pe ultimul rând de pe pagină, și atunci auzeai sunetul dureros al foii în timp ce era ruptă și simțeai pumnul în stomac. Nu aveai decât șapte ani și făcusei o pagină întreagă de “D”. Te cuprindea furia dar o înghițeai căci nu era potrivit să o eliberezi.

Cum să faci să te ridici de jos, de la pământ, și să privești în față?

Se spune că soluția vine în punctul în care te oprești să lupți și vrei să renunți. Soluția nu vine din renunțare, ci din liniște. Te oprești ca să te auzi pe tine, ca să observi întreg peisajul. Ca să îți acorzi un răgaz să (te) înțelegi. Ne sperie liniștea asta pentru că auzim și mesaje care nu ne plac, mesaje care ne dor. Atunci când te oprești să observi cu inimă deschisă vezi și ceea ce nu-ți place, ceea ce te doare și te face vulnerabil. Iar când te oprești de nenumărate ori și observi peisaje similare, aici e un indiciu valoros: că e nevoie să schimbi ceva. Dacă te regăsești în aceeași situație iar și iar și iar, cu aceeași problemă, înseamnă că lecția te caută. Iar lecțiile vin după noi până le învățăm. Ne ies în față, ne sar în drum, ne cer atenția, până le acordăm atenția necesară și le dibuim.  Să stai în liniște și să observi e provocator, pentru că nu avem exercițiul de a face asta, nu suntem obișnuiți să stăm cu noi, ne tot fâțâim, ne învârtim, dar observația e instrumentul cel mai de preț care ne poate însoți. Observația, antrenată, face minuni. Și uneori, a ne îngădui o oră de somn fix când credem că ar trebui o oră de muncă și mai intensă face minuni.

Senzația pe care o ai atunci când ajung în punctul acesta e copleșitoare: agitația, lupta, eforturile continue ce te fac să-ți consumi energia și gândurile ce te macină și te fac să te simți ca și cum totul ar zbura haotic în jurul tău și nu în ultimul rând povara emoțională ce te apleacă și mai mult și nu te lasă să te ridici. Deci ce ar fi de făcut? Ușurează povara emoțională, fă mai mic sacul pe care îl ai de dus zi de zi. Aici intră în scenă oamenii din jurul tău: vorbește, descarcă-te, împărtășește cuiva durerea pe care o simți căci atunci când vorbești, emoțiile își mai pierd din greutate. Nu mai duci doar tu singur, duce și celălalt puțin din greul tău.

Despre iertare știm toți că e dificil de realizat. Că e teribil să renunți voluntar la resentimente, la regrete, că e o provocare enormă să accepți realitatea așa cum a fost/este ea, și să acționezi în consecință. Dar adevărul e că iertarea te îndreaptă fix pe coridorul ce duce către ieșire, pe drumul cel bun. Atunci când reușești să (te)ierți și să observi, să apreciezi, să fii recunoscător pentru ce ai, ești deja din altă poveste. Peisajul începe să se schimbe. Au ba? Se schimbă de fapt structura ochilor cu care privești, căci nu mai vezi ceea ce lipsește, ci ceea ce ai. Și atunci fă rai din ce ai…

Și abia când ai observat ce se întâmplă cu adevărat, când ai golit sacul cu emoții, când reușești să accepți realitatea cu toate ale ei, oricât de neplăcută sau dureroasă e, poți începe să urci. Milimetric uneori, alteori în salturi. În spațiul mental încep să apară idei și soluții. Dar nu e încă încheiată povestea. Mai ai nevoie să răscolești și să găsești firimitura magică, aproape ca-n basme: fărâma de încredere, particula primordială ce inițiază Big Bang. Încrederea care te ridică și care îți dă putere să te ridici iar.

Este foarte posibil să ne hrănim cu iluzia că eșecul, căderile sunt ieșite din comun, că nu e normal. Te uiți la oameni de succes și nu ți-i poți imagina dându-se cu capul de perete în situații de criză, dar este foarte probabil ca și aceștia să fi trecut prin astfel de momente… Cred că este esențial ca din când în când să te oprești și să privești, să observi, cu atât mai mult atunci când simți că ceva nu merge bine, pentru a evita prăpastiile. O simplă evaluare, din când în când nu are cum să facă rău, ne pune în contact cu parametrii funcționării noastre…

Ca să ajungi undeva este important să pornești. Drumul poate nu va fi cum te aștepți, din acest motiv așteptările nici nu sunt cei mai buni însoțitori. Cu cât ai așteptări mai mari, cu atât dezamăgirile sunt mai mari. Atunci când iei tot ce ți se întâmplă pur și simplu, ai mai multe șanse să fii prezent, în loc să zbori cu proiecțiile pentru viitor sau să te afunzi în trecutul de neschimbat. Cu cât ești mai conectat la realitate (interioară și exterioară), cu atât ai posibilitatea să identifici punctele care necesită îmbunătățiri, și cu cât analizezi cât mai obiectiv (fără filtrele implementate din exterior, copilărie, societate, etc.) cu atât vei putea găsi soluții eficiente (pentru tine și situația ta, nicidecum panaceul universal, rețeta magică).

Care e, pentru tine, elementul cheie care te ajută să te ridici de jos?

Citeşte şi:

Părinți în era digitală

2018-01-31 02:11:21
alexamoga

18

Aventura mea în ţara alăptării

2017-07-31 16:31:19
alexamoga

18

Nu înțelege, că-i mic! Sau nu e așa?

2017-07-28 19:03:41
alexamoga

18

În lumea emoțiilor

2017-04-04 15:04:43
alexamoga

18

Înscrieri

2016-04-24 23:10:36
alexamoga

10

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *