Fiecare mamă ştie cel mai bine pentru puiul ei!

Acesta ar fi argumentul suprem atunci când există discuţii în contradictoriu pe grupurile de mame, pe forumuri sau în comentariile articolelor. Şi chiar aşa este. Teoretic. Cu uşoare variaţiuni în practică: fiecare mamă vrea să facă ce e mai bine pentru copilul ei, fiecare mamă încearcă să facă ce e mai bine pentru copilul ei, şi cheia de boltă: fiecare mamă face cât de mult poate ea, cât mai bine, pentru copilul ei, atât cât o ţin balamalele, limitele şi orizonturile.

De ce ne intrigă şi revoltă atât de mult propoziţia din titlu? Pentru că imediat ne ducem cu gândul la copiii abuzaţi, loviţi, umiliţi, care sunt trimişi prin intersecţii la cerşit, copiii care nu sunt lăsaţi să-şi trăiască copilăria şi care de cele mai multe ori sunt marcaţi pe viaţă. Şi ne întrebăm: unde e “cel mai bine”-le din slogan pe care ar trebui să-l facă mama pentru copilul ei?

Binele ăsta pe care îl căutăm noi nu apare la prima vedere. Ceea ce uităm să avem în vedere sunt rănile, durerile, limitările, orizonturile mamei. Modul în care a fost ea crescută, întregul peisaj al copilăriei sale… Modelele mentale se formează în primii ani de viaţă, aşa că sunt şanse extraordinar de mari ca dacă o persoană a înţeles că “aşa” se creşte şi educa un copil să ducă mai departe modelul. Se aplică şi la femei şi la bărbaţi, doar că articolul e despre mame şi puii lor. Şi atunci când avem într-o parte ceea ce face efectiv mama aceea cu copilul ei, şi în cealaltă parte povestea ei şi modelele mentale pe care le are, începem să înţelegem unde e binele şi de ce nu apare.

Între timp, noi cele care am preluat anumite mesaje din categoria “aşa” se creşte şi educă un copil (care nu este întotdeauna binele pentru copil) şi care ducem mai departe modelele mentale preluate de la generaţiile anterioare, descoperim că există şi altceva. Descoperirea asta nu vine decât din confruntarea cu propria suferinţă şi din amintirea durerii din trecut (câţi dintre noi, agresaţi, umiliţi, neglijaţi, abandonaţi în copilărie nu am zis “eu nu voi face aşa cu copiii mei”?). Căutarea şi descoperirea unor alte opţiuni în ceea ce ne priveşte pe noi şi pe copiii noştri vin din căutarea dreptăţii pentru copilul din noi şi din nevoia de a ne vindeca pe noi înşine de rănile din trecut.

Ştim că o dăm în bară cu copiii (raţional vrem să facem într-un anume fel, când ne regăsim în situaţiile provocatoare, iese altceva, pe pilot automat), simţim undeva că nu e în regulă ceea ce facem şi schimbarea pare foarte grea iar atunci căutăm în jur să găsim susţinere pe drumul pe care am ales să mergem. Şi mi se pare fantastic că în ziua de azi găseşti susţinere şi validare pentru aproape orice. Există chiar şi cartea semi-celebră a unor soţi care dau indicaţii cum să ţii băţul, unde să loveşti copilul, cât de tare să loveşti şi multe alte detalii, există cărţi numeroase despre “antrenament la somn/oliţă/pedepse-recompense”, există susţinere pentru “parenting blând” fără pedepse şi recompense, există resurse ce ne îndeamnă spre nonviolenţă şi comunicare, există oameni care dau cu piciorul conceptului de parenting fără să ştie ce este… cum ziceam, există susţinere şi validare pentru aproape orice alegere faci.

În fiecare abordare de parenting există nişte idei centrale şi nişte direcţii. Unii se concentrează pe comunicarea dintre părinte şi copil, unii se concentrează pe nevoi, pe trăirile interioare, unii pe conectare, unii pe limite, şi tot aşa. Că ideea centrală e iubirea la majoritatea abordărilor, asta e altceva.

A vrea să aplici ceea ce citeşti într-o carte, ca şi cum ai lua o reţeta magică ce schimbă totul în viaţa ta de părinte e utopic. Şi nu doar ideea unei reţete magice e utopică, ci şi a vrea să aplici ceea ce se numeşte parenting dar fără a schimba în tine un milimetru. Şi aici apar conexiunile de genul: “ah, ăsta în carte zice să nu-l recompensez că-i scade motivaţia intrinsecă şi ajunge să fie motivat doar extern, da, e o idee bună, ok, hai să facem, dar ups, stai că mi-e greu pentru că nu ştiu cum să reacţionez când motivaţia intrinsecă a ăstuia mic nu merge în aceeaşi direcţie cu ce zic eu, nu mă pot adapta la parentingul ăsta idiot, atunci parentingul e o prostie, plecaţi domne’ cu parentingul vostru de aici!”.

Un fel de Caragiale aplicat în ale parentingului: “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…” (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, 1884)

Nu o să putem niciodată clădi ceva pe o baza instabilă, nu vom putea planta flori în ciment, nu le putem cere copiilor noştri să fie empatici, să nu ţipe, să nu lovească, dacă noi facem fix pe dos. Lucrul cu sine e partea cea mai voluminoasă, cea mai dificilă, cea mai ingrată, mult mai provocatoare decât lucrul cu copilul, pe care vrem să-l educăm.

Şi-atunci e valabilă sau nu-i valabilă “zicala”? Eu cred in ultima variantă pe care am menţionat-o: “fiecare mama face cât de mult poate ea, cât mai bine, pentru copilul ei, atât cât o ţin balamalele, limitele şi orizonturile”. Nu avem cum să le ştim pe toate, cum am mai auzit formulat, pentru că dacă am conchide la un moment dat, în termeni absoluţi că ştim ce e mai bine, am fi autosuficiente şi nu am mai face loc evoluţiei. În fiecare moment noi facem tot ce putem mai bine, în cadrul trasat de limitele şi orizonturile noastre. Asta nu ne opreşte din autoanaliză, autocunoaştere şi nu ne împiedică să ne chestionăm alegerile şi acţiunile. Capitolul ce ni se deschide în faţă se numeşte “acceptarea celorlalţi cu alegerile lor diferite de ale noastre”…

Surse foto: Pinterest.com, CTWorkingMoms

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *