Copilul meu este agresiv. Ce să (mai) fac?

“Nu mai ştiu ce să mai fac, mi-e şi frică să ies cu el în parc, cum se apropie un copil, îl loveşte.”

“Îşi loveşte colegii la grădiniţă, deja e foarte neplăcută situaţia. Toţi copiii îl evită şi am avut nenumărate discuţii cu educatoarea. Totul e la fel.”

“Atunci când îi spunem ceva ce nu îi este pe plac, ne loveşte imediat. E deranjant, ne-am săturat să fim loviţi”.

Sursa: Pinterest

Toate “mărturiile” de mai sus au ceva în comun: agresivitatea copiilor. Fie că muşcă, îi lovesc pe ceilalţi sau îi împing, comportamentele din această sferă au devenit o corvoadă pentru părinţi. Ne învinovăţim, ne facem procese de conştiinţa, le explicăm de nenumărate ori: “nu lovim!”, dar totuşi nimic nu se schimbă.

De unde vine agresivitatea copiilor?

Există nenumărate cauze ce stau în spatele agresivităţii copiilor, printre acestea numărându-se lipsa limitelor (un copil are o puternică nevoie de limite, limitele înseamnă siguranţă, iar lipsa acestora pune copilul în pericol atât la propriu, cât şi la figurat), o relaţie părinte-copil autoritară (bazată pe supunere şi nu pe respect), un mediu familial stresant/ agresiv (o familie în care se petrec multe schimbări, în care copilul trece rapid prin procese succesive de adaptare, un mediu în care copiii trebuie să facă faţă manipulării, insultelor şi descărcărilor agresive ale părinţilor) sau confuzia în legătură cu modelul oferit de părinţi (părinţii îi cer copilului să nu fie agresiv, dar ei înşişi se manifestă agresiv la adresa lui, sau îi cer în mod agresiv să nu fie agresiv).

Că să putem înţelege mecanismele ce stau în spatele comportamentului agresiv al copiilor, este nevoie să facem o scurtă incursiune în neuroştiinţă. Din punct de vedere evolutiv, creierul uman are trei mari părţi: creierul reptilian (arhaic, cea mai veche parte a creierului, ce gestionează procesele vitale, are în grijă siguranţă noastră şi perpetuarea speciei), sistemul limbic (centrul socio-emoţional) şi neocortexul (sediul funcţiilor complexe ale gândirii şi raţiunii).

Creierul reptilian este cel care răspunde cel mai rapid la mesajele din mediul înconjurător, astfel încât această parte a creierului va decoda într-un timp foarte scurt informaţiile primite din exterior şi este dotat cu un sistem foarte fin pe care îl putem numi “alarmă”. Această alarmă are trei planuri de acţiune pentru situaţiile pe care le percepe că fiind “pericol”: fugi, lupta sau îngheaţă. Această parte a creierului transmite la nivelurile superioare astfel de situaţii-pericol pentru că un răspuns să fie elaborat.

Nivelul superior, sistemul limbic, gestionează răspunsurile emoţionale, astfel încât preluând informaţia de la creierul reptilian, generează şi procesează emoţiile adecvate situaţiei. O altfel de definiţie a sistemului limbic ar fi că el caută întotdeauna plăcerea şi încearcă să evite durerea. De asemeni, sistemul limbic mai poate fi asemănat cu un radar pentru conectarea cu ceilalţi, deoarece sistemul limbic scanează persoanele din jurul nostru cu scopul de a găsi acea persoană cu care putem împărtăşi “starea de bine” şi de siguranţă.

Neocortexul găzduieşte procesele raţionale, este sediul creativităţii, planificării, al atenţiei, al limbajului, este partea creierului care face diferenţa între noi şi animale. Rolul care ne interesează pe noi cel mai mult este cel de inhibitor al unor instincte primare din creierul reptilian. Adică, mai simplu, partea raţională controlează partea instinctuală, cea care vine din reflex.

Părțile creierului din punct de vedere evolutiv.

Relaţia dintre cele trei părţi ale creierului este una interesantă, prin prisma faptului că atunci când creierul reptilian detectează o situaţie pe care o cataloghează drept “pericol”, unele procese din neocortex se închid (pe scurt, partea raţională pleacă la plimbare) şi astfel rămânem doar cu trei scenarii de acţiune disponibile: fugi, luptă sau îngheaţă. Deci așa ajung copiii să lovească atunci când de fapt simt frică sau furie.

Când copiii sunt copleşiţi de emoţii, partea raţională a creierului se decuplează şi ei acţionează conform instinctelor, în discuţie în acest articol, “fight”, adică lovituri, muşcături, împins, tras de par. Durează câţiva ani buni, aproximativ 20, până ce neocortexul îşi definitivează dezvoltarea (vorba vine, definitivează, căci neuroplasticitatea ne demonstrează că de-a lungul vieţii, creierul este într-o continuă dezvoltare).

Ce putem face, practic, atunci când copiii noștri sunt agresivi? În primul rând mă voi referi la copiii cu vârste mici, între 1 și 3 ani (dar este valabil și pentru copiii mai mari), și vă voi spune că cea mai eficientă metodă de a preveni agresivitatea este să fim acolo lângă ei și să stabilim limite clare, ferme, dar blânde, cu respect și empatie pentru copil. Este utopic, cel puțin din punctul meu de vedere, să ne așteptăm de la un copil de 1-3 ani să-și controleze impulsurile agresive. Este foarte simplă explicația: încă nu dispun de capacitățile fizice (neurologice) ce le-ar permite să facă asta.

Am mai scris despre intenție și mi-ar plăcea să avem ca premisă că toți oamenii sunt buni, au intenții bune (e altă discuție aici despre criminali, teroriști, Siria, războaie, etc.) și că atunci când se manifestă agresiv, e doar un comportament ce semnalează că ceva în interiorul lor nu mai este la locul potrivit. Emoțiile noastre, ale oamenilor, sunt semnale din interior că ceva nu este bine. Iar dacă noi reușim să interpretăm corect aceste comportamente ale copiilor, cred eu că suntem pe drumul cel bun și putem să-i ajutăm să își gestioneze eficient emoțiile (abilitate foarte valoroasă pe termen lung).

Pe lângă limite clare, blânde, ferme, este foarte benefic să le ascultăm emoțiile. În momentul în care noi creăm în relația noastră cu ei un spațiu sigur în care să-și exprime emoțiile, și tot în cadrul acestei relații să modelăm gestionarea eficientă a emoțiilor, ei primesc o “moștenire” valoroasă pe termen lung. Manifestările lor agresive, neplăcute, sunt ca niște pancarte pe care ei le ridică, pancarte pe care scrie: “hei, am nevoie de ajutor, se întâmplă ceva în mine și nu pot identifica ce, nu știu cum să reacționez, așa că reacționez așa cum pot eu, uite, lovesc și fac urât!”.

Mai mult decât atât, putem lucra cu noi înșine. Poate fi foarte provocator să vedem că ai noștri copii sunt agresivi. Se nasc în noi tot felul de emoții, se trezesc amintiri, ni se apasă și nouă butoane. Poate părea imposibil ca noi să reacționăm calm, blând, educativ în momentele în care ei sunt agresivi. Dar dacă identificăm ceea ce stă în spatele emoțiilor noastre și nu luăm personal acțiunile lor, vom fi atât noi, cât și copiii câștigați pe termen mediu și lung.

Voi vorbi despre toate acestea, mai pe larg, în cadrul unui teleseminar gratuit, ce va avea loc pe 7 iunie, la ora 10.00 (ora României). Voi susține teleseminarul împreună cu Irina Nichifiriuc, instructor Parenting by Connection. Pe ea o puteți găsi pe siteul ei, Sfatul Mamei  sau pe pagina de facebook cu acelasi nume.

Vă puteți înscrie la teleseminar aici , iar dacă nu puteți participa live, să știți că veți primi o înregistrare pe e-mail.

One response

  1. Pingback: Nu pot să iert! |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *