Ca mersul pe bicicletă

Pe această cale aș vrea să vă anunț că am bicicletă! Pam-paaam! Și că sunt hotărâtă să învăț și eu să conduc acest mijloc de transport :))) Da, nu știu încă să merg pe bicicletă…

M-am simțit ca un copil când m-am urcat prima dată pe ea, am avut sentimentul ăla de nou, nepriceput, necunoscut…știți voi. Adrian, soțul meu, știe din copilărie să meargă pe bicicletă și am apelat la cunoștințele lui în domeniu ca să învăț și eu. Am fost surprinsă să aud că îmi zice: “păi te urci și vezi tu că o să începi să simți ce să faci”. Aoleu! Aici m-a pierdut cu totul. Și nici nu începusem lecția măcar…

El e omul care să învețe făcând, experimentând, jucându-se cu ce are de învățat… Eu simțeam că bicicleta aia trebuia să vină cu o broșură, ceva (e o bicicletă second hand, deci nu a venit cu niciun fel de hârtie atașată). Chiar i-am zis râzând că aș vrea să citesc o carte de tipul “cum să..”! Care să aibă explicat în (multe) cuvinte cum să te urci, cum să te așezi, cum să ții picioarele, cum te miști, totul! Vedeți ce frumos ne potrivim noi, ca două piese de puzzle? Două opuse care se atrag!

Când am urmat eu Train the Trainers, la Institutul Român de Training, am făcut un test drăguț de unde a reieșit că prin prisma stilurilor de învățare eu sunt un teoretician (pur, că eram undeva în colț, într-o extremitate). Acestor oameni le place să învețe foarte logic, organizat, folosindu-se de scheme și clasificări. Analitici, nu pot dormi noaptea până când lucrurile nu sunt puse în ordine, sintetizate, așezate frumos, așa cum dictează sfânta rațiune și sfânta logică. Acum înțelegeți de ce eu îmi doresc o carte despre mersul pe bicicletă? Elementary, dear Watson!

Și e fascinant să vezi cum noi oamenii avem stiluri diferite de învățare, că fiecare avem afinități pentru anumite metode, și cum fiecare suntem inteligenți într-un anume fel (am scris aici despre teoria inteligențelor multiple). Și că atunci când pui o persoană care învață în mod activ, hands-on (să zicem, Adi Moga) să stea în bancă 5-8 ore pe zi și să audă un bla bla continuu despre culturile de whatever sub lumina lunii (situație în care șoarecele de bibliotecă ce s-a întrupat în mine ar fi teribil de încântat), rezultatul e un eșec măreț.

Dar asta se întâmplă zi de zi în școli. Copii care ar vrea să țopăie, copii care ar vrea să picteze, să deseneze, să respire culori, copii ale căror celule trăiesc cu muzică, sunt țintuiți în bănci…Acestor copii li se toarnă pe gât o singură variantă asupra existenței. Nu există alternative, există doar corect și greșit, iar orice tentativă de creativitate și autenticitate sunt ucise din fașă. Dacă vrem copii fericiți, cred eu că este nevoie să le hrănim pasiunile și să le respectăm unicitatea. Ok, eu adultul, sunt bun la cifre și iubesc contabilitatea, dar copilul meu e un artist, pofta de viață îl îmbracă atunci când pictează, perfect, să fie culoare!

Ce mă mai însoțește în călătoria către mersul pe bicicletă este vocea mea interioară. Merge alături de mine, ca un crainic sportiv și nu de puține ori observ că vocea asta nu e din cele mai blânde. E critică și mă aruncă la pământ când fac greșeli. Vă mai spun că persoanele care sunt teoreticieni sunt și perfecționiste, așa că am un combo interesant cu care să călătoresc prin viață. Apropo de asta, să știți că după ce m-am urcat de câteva ori pe bicicletă și am înaintat stângace, am preferat să îl ușuiesc pe soțul meu, mi-am zis că a fost o idee proastă să-l întreb ce și cum și am gândit că cel mai bine învăț eu singură. Bineînțeles că nu eram singură, era și vocea acolo, dar cu exercițiu și cu multe ieșiri din zona de confort am reușit să modific uuun pic discursul vocii, ducându-l spre zona “încurajare-compasiune de sine”.

Vă promit că revin cu impresii din momentul în care deja voi ști să merg pe bicicletă. Sau mai bine documentez întreg procesul de învățare. E un exercițiu tare interesant de autoanaliză…

Surse foto: Yvonne Duivenvoorden -Bicycle Leaning on Tree, Pinterest.com

Gânduri despre limite

În perioada/etapa aceasta din viața mea limitele sunt sub lumina reflectoarelor. Cu siguranță, nu degeaba mă atrag atât de mult, căci, printre altele, într-o formă sau alta, ce ne doare ne atrage atenția, ne aduce încet, încet în locul dureros ca să curățăm, pansăm și vindecăm.

Simt că am în mine un spațiu virtual, al minții mele, un loc unde întorc pe toate părțile idei, concepte, fapte și evenimente. În acest atelier, emoțiile, relațiile, zona de confort, vechiul și noul, viața, moartea, sensul, mindfulness-ul, timpul, precum și muuulte altele au fost întoarse pe dos, analizate, observate și apoi așezate frumos în puzzle-ul ființei mele. Cele mai multe din ele revin în acest spațiu, pentru că au nevoie de mai multă atenție din partea mea până să-și găsească locul, iar de-a lungul timpului,

Dar, cum vă spuneam, acum sunt concentrată pe limite, pe granițe, pe început și sfârșit. Pe ce este permis sau nu, pe ce este acceptabil sau nu, și mai personal, unde sunt granițele mele (de orice natură ar fi ele), ce accept și ce nu, ce permit să mi se întâmple și ce nu, ce pot face și ce nu.

Cred că “idealul” (dar nu ideal utopic, irealizabil) în materie de limite este reprezentat de limite asertive, eficiente, sănătoase, care au rolul de a menține atât individul, cât și relația, și in extenso, comunitatea în echilibru. Iar indivizii cu experiență (o altă formulare pentru “părinți”) au rolul să le explice acelor indivizi cu mai puțină experiență (de obicei celor care cărora le-au facilitat existența, copiilor adică) cum stă treaba în lumea asta.

Și atunci apare (la un anume moment dat în cadrul aventurii) întrebarea: cum pun eu limite acestui copil? Că uite, nu vrea să plece din parc, nu vrea să se spele pe cap, nu vrea să se spele pe dinți, iși lovește prietenii și partenerii de joacă, nu se îmbracă să plecăm la grădiniță și e deja 10…știți și voi situațiile astea, că doar din ce alt motiv ați avea firele alea de păr alb? Cum transmit copilului ce e acceptabil și ce nu, ce e permis și ce nu ( iar aici este nevoie să clarificăm și cine stabilește ce e permis și ce nu, și care îi este jurisdicția celui care stabilește aceste lucruri)?

Demult, pe când Cristi avea în jur de un an (acum are șase și jumătate), am început să mă confrunt cu întrebările existențiale legate de limite în relația cu el. Probabil erau problematicile cele mai pregante, cele mai vizibile, căci până atunci mai fusese nevoie să stabilesc limite, dar nu am făcut-o în mod conștient. Au fost și situații în care nu am stabilit limite, deși ar fi trebuit să o fac: situații în care eu extenuată și nedormită continuam să mă joc, pentru că “așa au nevoie copiii, și cum eu mi-o aduc aminte pe mama având mereu ceva de făcut, eu nu voi face așa…” sau zile întregi cu burnout după mine, fără să fac nimic să trasez niște limite pentru nevoile și sufletul meu.

Pe lângă momentele acestea din viața de părinte mai sunt si cele în care nici nu simți că e vorba despre limite, cum ar fi eu vs. noi într-un cuplu, multiplele roluri pe care toți le avem în viața de zi cu zi, relația cu proprii părinți. Ce mi se pare fascinant este ca limitele pe care noi le stabilim și modul în care facem asta sunt în directă relație cu modul în care părinții noștri stabileau limitele când noi eram copii. Unul din citatele mele preferate spune că “felul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” iar din relația cu părinții preluăm și modul în care se trasează limitele. În relația cu mama se creionează prima limită din viața unei persoane, cea a propriei identități, limitele personale ale individului, iar pe termen lung, luăm cu noi ca moștenire modul în care limitele erau stabilite în familie. Deși vor exista tentative de opoziție, va fi destul de dificilă (dar nu imposibilă) instaurarea unei noi ordini, deoarece rezistența la schimbare își va face simțită prezența.

Din experiența personală de până acum, dar și din ce am auzit în ședințele de consiliere, modul în care stabilim limitele ne ridică cele mai mari probleme. Pentru că ne este greu să spunem un “nu” simplu, clar, calm la un moment dat, înghițim și acceptăm multe, nu spunem nimic, iar un moment dat începem să urlăm și să batem cu pumnii “oprește-teeee!”. De ce oare nu punem limite calde, blânde, asertive? Pentru că așa am fost învățați acasă: “nu-i frumos să refuzi” sau dimpotrivă, “nu-i frumos să ceri”, pe scurt, nu prea era permis să-ți trasezi limitele personalității, exprimând ce vrei sau ce nu vrei. Pentru că ne e frică de confruntarea cu celălalt (chiar și când celălalt are doar 2 sau 3 ani și ne este copil), ne copleșește teama de respingere, de abandon, se activează emoții puternice din trecut și ne este greu să navigăm prin/cu ele.

Iar când vrem să schimbăm ceva, ne prinde bine să avem alături de noi în procesul de schimbare prieteni precum motivație intrinsecă, stimă de sine, prezență conștientă, reziliență, perseverență, acceptare și compasiune de sine.

Cred că am mai scris despre faptul că nu vom reuși să insuflăm copiilor noștri idei, concepte, credințe, nu vom reuși să îi facem pe ei să aibă anumite comportamente dacă noi înșine nu le-am analizat bine de tot, digerat și adoptat. Mie personal mi se pare utopic să le cerem copiilor noștri să pună limite sau să se autolimiteze dacă noi nu stăpânim aceste “virtuți” sau măcar să facem eforturi în direcția aceasta.

Și în final, un pasaj din cartea Amandei Palmer, “Arta de a cere”:

,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.
-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.
-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.
-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.
Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:
-Nu-l doare încă suficient de tare.
(…) De-a lungul anilor, Anthony mi-a spus această poveste de fiecare dată când sufeream o puternică criză autodistructivă. «De ce îmi tot fac lucrurile astea?». Asta era întrebarea mea, atunci când mă plângeam de cea mai recentă mahmureală criminală, întâlnire cu moartea, portofel pierdut sau relație care acum e, acum nu e. Îmi puteam da seama, prin telefon, că zâmbește.
-Of, frumoaso. Nu doare încă suficient de tare”

Acest pasaj care mie mi-a plăcut tare, tare mult, și pe care l-am împărtășit mai multor persoane, alături de ideea “vine un moment potrivit pentru fiecare lucru” (seamănă un pic cu Ecclesiastul, nu?). Povestioara vine să întărească faptul că vom stabili limite atunci când ne va durea destul de tare astfel încât să vrem să și schimbăm ceva. Vine cumva ca o consolare această idee: nu vă faceți griji, va veni un moment în care să trasați cu un creion ascuțit, cu o culoare vizibilă, limitele care momentan par imposibil de trasat!

Nu mai cumpăr jucării! Despre Evertoys, sistemul de jucării cu abonament și…CONCURS

Copiii trec prin multe etape de dezvoltare, în care își dezvoltă numeroase abilități ce le vor fi de folos pe termen lung, de-a lungul vieții. Există nenumărate jucării, construite special pentru dezvoltarea unor abilități specifice.

Am cumpărat de-a lungul timpului, jucării adaptate vârstelor copiilor, adaptate “ferestrelor” de învățare care erau deschise la ei în acea perioadă, când au început să se joace împreună ne-am concentrat pe jocuri ce pot fi folosite de minim două persoane.  Iar din acest motiv noi am ajuns să avem foaaarte multe jucării, am mai triat din ele, le-am depozitat în pod, am mai dat mai departe, le-am vândut pe la Yard Sales sau pe grupuri, dar toate soluțiile astea consumă timp și energie, iar uneori chiaar nu am chef să fac toate astea.

M-am întrebat eu demult, într-un moment de liniște (care presupun că știți și voi, ca părinți, că nu a durat mai mult de 17 secunde) de ce nu o fi inventat cineva un sistem, o platformă, ceva, de unde să poți “închiria” jucării, iar când se plictisesc piticii de ele, să vină să le și ia, și eventual să aducă altele care se potrivesc cu noile lor interese. Și atunci nu a fost nimeni să-mi răspundă afirmativ la întrebare, dar acum mă bucur că există un astfel de sistem, și vreau să vă povestesc și vouă despre el.

Evertoys este un proiect fondat de Emil Olteanu CEO and co-founder, Tiberiu Lupu, co-founder și Alina Marian, co-founder. Sistemul mi se pare tare interesant și realizat cu atenție; am observat că este pus la punct până în cele mai mici detalii.

Cum funcționează Evertoys?

Atunci când îți creezi un cont pe Evertoys, ai opțiunea de a alege unul din cele trei tipuri de abonamente. Ele diferă prin numărul de monede virtuale Everchips de care dispui lunar și prin faptul că, în funcție de abonament, poți alege un număr limitat de jocuri sau jucării. Momentan există trei tipuri de abonament: Basic (69 lei/lună), Premium (99 lei/lună) și SuperToy (129 lei/lună) și de asemeni există posibilitatea să cumperi Everchips suplimentari.

Pe platforma Evertoys îți adaugi în cutie jocurile și jucăriile pe care vrei să le folosești, apoi ele îți sunt trimise chiar la tine acasă. Când copilul se plictisește le poți trimite înapoi. Ce îmi place mie foarte mult este că vine curierul la ușa ta atât atunci când primești jucăriile cât și când le trimiți. Dacă business-ul ăsta al lor s-ar fi bazat pe abilitățile clienților de organizare, în speță, ale mele, fie nu mai luam nicio jucărie, fie le înapoiam după ani buni…

Ce jucării găsești pe site?

Am fost surprinsă să descopăr că este disponibilă o paletă destul de largă de jocuri și jucării. Branduri precum Hape, Goki, Playmobil, Lego(!!), Cuboro sau Learning Resources sunt tare bine reprezentate în baza de date Evertoys.  Există jucării pentru toate vârstele și am văzut chiar și niște pachete de jucării cu același focus educațional dar cu abordări diferite (le găsiți aici și puteți alege EduBox-uri din două categorii: Grip & Feel și Color & Shape).

De ce mi-a plăcut atât de mult sistemul? 

Prima dată când am auzit de Evertoys am țopăit (mental) de bucurie. Apoi au început să apară grijile. Dar dacă le strică, ce facem? Oare igienizează cineva jucăriile alea? Și dacă nu mai vor copiii să se despartă de ele, cum procedăm, le putem cumpăra oare? Și am găsit răspunsurile la toate întrebările mele la ei pe site, formulate ca “garanții”.

Garanția “Spotless”, pe care o oferă Evertoys, se referă la calitatea și siguranța jucăriilor pe care le primești. Întotdeauna vei primi jucării igienizate cu soluții de curăţare ecologice şi certificate medical iar uneori poate le vei primi chiar în ambalajul original, fiind la prima utilizare.

A doua garanție pe care Evertoys ți-o oferă este “Fără griji” și se referă la eventualele stricăciuni sau piese pierdute de la jucăriile pe care le folosiți. În cazul în care nu este vorba de mici incidente pe care le suferă jucăriile, va trebui să achiți contravaloarea lor dar la un preț cu 50-75% mai mic decât cel de raft.

Iar a treia garanție, “Forever”, este o idee cel puțin interesantă, pentru că sună ca un fel de leasing de jucării. Dacă se întâmplă să se îndrăgostească cei mici de jucăriile pe care le folosiți de la Evertoys, aveți posibilitatea să le cumpărați la prețuri mult mai mici. În funcție de cât timp le țineți la voi acasă, puteți primi reduceri mai mari (dacă ții o jucărie la tine 5 luni este a ta fără să mai plătești nimic în plus).

Am fost bucuroasă să citesc că jucăriile, după ce ies din ciclul de folosire de pe platformă, merg la organizații nonprofit cu scopuri umanitare, dedicate copiilor cu situații dificile.

Evertoys nu este doar un business construit in jurul ideii de “jucării închiriate”, ci a fost gândit pe baza conceptului de “sharing economy”, adică economie colaborativă, în care oamenii înțeleg beneficiile împărtășirii unui produs iar valoarea centrală este încrederea.

Concurs! 

Voi reveni cu un update despre experiența noastră cu Evertoys, iar până atunci aș vrea să vă anunț cu bucurie că de data aceasta am un concurs pentru voi cu un abonament Premium pe 3 luni la Evertoys ca premiu.

Lăsați aici, pe site, un comentariu în care să lăsați linkul către jocul/jucăria ce vă place cel mai mult de pe platforma Evertoys, jucărie pe care ați alege să o luați acasă dacă ați avea abonament. Neapărat să lăsați o adresă de e-mail validă, ca să vă pot contacta pentru a vă oferi premiul. Concursul se încheie pe 25 Septembrie la ora 23.59, iar câștigătorul va fi anunțat aici, în acest articol, pe 26 Septembrie la ora 18.00.

EDIT: Avem o câștigătoare!

Felicitări, Raluca! Îți voi trimite un e-mail cu detaliile necesare pentru a intra în posesia premiului!

Sursă foto: Pinterest.com

Teoria inteligențelor multiple

Suntem diferiți, din fericire! Și unii dintre noi sunt pricepuți la ceva, alții la altceva. Unii fac calcule lejer, alții se exprimă foarte ușor în scris, alții se orientează foarte bine în spațiu iar unor persoane le este ușor să navigheze în lumea muzicii și a sunetelor. Sunt oameni care văd lumea în culori, se exprimă cel mai bine cu pensula în mână, spre exemplu, iar alții au aptitudini sportive excelente, activitatea fizică fiind o parte importantă din existența lor.

Ce putem observa studiind oamenii din jurul nostru? Că unele persoane obțin rezultate mai bune ajungând la succes în unul sau mai multe domenii, depunând eforturi mai mici, iar altele obțin rezultate mai puțin performante (chiar eșecuri). Acest lucru înseamnă că oamenii prezintă aptitudini în diferite domenii, iar acele aptitudini care permit realizarea unei activități la nivel superior poartă denumirea de talent.

General vorbind, inteligența este o aptitudine care contribuie la adaptarea individului la situații noi. Inițial, conceptul de inteligență se referea mai degrabă la aspectele intelectuale și cognitive ale adaptării noastre la diverse situații, iar de-a lungul timpului, teoria inteligenței s-a dezvoltat, apărând conceptul de multiple inteligențe (Gardner), precum și inteligența emoțională (Goleman).

Pentru Gardner (profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard, precum şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachusettes), inteligenţa este „multidimensională şi o defineşte ca o abilitate de a rezolva probleme şi/sau de a crea produse care să fie valorizate la un moment dat de o anumită cultură umană”.

Teoria Inteligențelor Multiple a lui Gardner a pornit de la ideea că mulți dintre copiii care au coeficientul de inteligență ridicat întâmpină dificultăți la școală. El argumenta că nu există un singur tip de inteligență, cea măsurată prin teste, conceptul clasic de până atunci. Teoria sa susține că inteligențele multiple nu sunt nici biologice, nici culturale, ci că sunt în strânsă conexiune cu diferitele stiluri de învățare. Știm că noi oamenii avem stiluri de învățare diferite, aptitudini diferite, iar acestea conduc și către inteligențe diferite.

Cele 9 tipuri de inteligență, după clasificarea făcută de Gardner.

Inteligenţa lingvistică-verbală este specific persoanelor care gândesc cu predilecţie în cuvinte şi folosesc cu uşurinţă limba pentru a exprima şi înţelege realitatea. Pentru aceste persoane, înțelesul și ordinea cuvintelor, precum și ritmurile și sonoritatea limbii sunt importante, de cele mai multe ori ei învață limba maternă mai repede și limbi străine mai ușor și citesc mult mai rapid și mai ușor decât ceilalți.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței lingvistice a copilului tău? Folosind cât mai multe cuvinte, citindu-i (și apoi citind împreună), vorbind cu el, iar când vârsta permite, faceți jocuri de cuvinte, inventați povești, rime, poezii, jucați Scrabble.

Inteligența logico-matematică. Persoanele care prezintă o astfel de inteligență se descurcă foarte bine în a calcula, efectua operații logice, a cuantifica, și de cele mai multe ori gândirea critică și abilitatea de a rezolva probleme sunt foarte dezvoltate.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței logice a copilului tău? Activitățile de tip “matematica distractivă” sunt foarte potrivite, puzzle-uri de tot felul, integrarea operațiilor matematice în viața de zi cu zi, jocuri precum șah, Monopoly, domino, scrieți împreună lista de cumpărături, estimați bugetul familiei, urmăriți cheltuielile, etc.

Inteligența vizual-spațială se traduce prin a percepe în detaliu lumea vizuală, prin a naviga foarte ușor printre imagini, culori, linii, forme şi a înțelege relaţiile dintre aceste elemente. Cele mai importante caracteristici ale inteligenței vizuale sunt abilitatea de a gândi și imagina în trei dimensiuni și de a recrea în imaginație aspecte vizuale. Persoanele care posedă inteligența vizual-spațială înțeleg fără efort relațiile dintre obiecte și spațiu.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței spațiale a copilului tău? Încurajează copilul să se exprime prin artă, pictați, modelați lut/plastilină, desenați împreună, uitați-vă pe hărți, oferă-i un aparat de fotografiat cu care să surprindă ce simte el, vizitați galerii de artă, faceți planul casei 2D și 3D, etc.

Inteligența muzicală-ritmică este caracteristica persoanelor ce gândesc, trăiesc în sunet, melodii, rime sau ritmuri. Aceste persoane pot recunoaște, crea și reproduce muzica foarte ușor, fie folosind un instrument, fie cu vocea, și sunt foarte sensibili la intensitatea, tonalitatea și înalțimea sunetelor. Pentru cei care prezintă acest tip de inteligență, între emoții și muzică există o strânsă legătură.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței muzicale a copilului tău? Cântați împreună cât mai mult, ascultați diverse instrumente, muzică variată, din perioade istorice diferite, creați împreună linii melodice pentru poeziile pe care le știe, produceți sunete cu diverse obiecte pentru a vedea ce este diferit, inventați poezii și rime.

Inteligența naturalistă este tipul de inteligență dominant la persoanele care înțeleg într-un mod profund lumea plantelor și a animalelor. Ele au abilitatea de a stabili relații ecologice, interacționează foarte ușor cu creaturile vii și se simt în strânsă conexiune cu forțele naturii, cu fenomenele legate de viață.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței naturaliste a copilului tău? Îngrijiți plante și animale, clasificați și sortați scoici, roci, realizați colecții de elemente din natură (frunze, scoici, pietre, pene), călătoriți în diverse zone ale țării, discutați despre forme de relief, habitate ale animalelor.

Inteligența interpersonală este caracteristică celor care înțeleg cum funcționează oamenii, care recunosc și celebrează diferențele dintre oameni, care sunt sensibili la aspectele subtile interioare ale celor din jur. Ei stabilesc relații cu ușurință, sunt oameni empatici și au o capacitate mare de a cuprinde/conține universul interior al celor din jurul lor.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței interpersonale a copilului tău? Încurajează-l să joace jocuri de echipă, susține-l să coopereze cu colegii lui la proiectele de la școală/grădiniță, organizează întâlniri de joacă și încurajează-l să meargă la astfel de întâlniri la prietenii lui, încurajează-l să socializeze cu alte persoane (fii un exemplu pentru el), discutați despre emoțiile celor din jur, despre cum ar putea reacționa atunci când cei din jur își exprimă emoțiile.

Inteligența intrapersonală este acel tip de inteligență construit din carămizi precum: înțelegere de sine profundă, autocunoaștere, conectare profundă cu universul interior propriu. Persoanele care au inteligența intrapersonală dominantă au o capacitate ridicată de a se înțelege pe sine, de a cuprinde cu gândirea aspectele subtile interioare proprii și au o viziune, o hartă destul de clară a universului lor interior.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței intrapersonale a copilului tău? Creați împreună un jurnal în care să treceți activitățile realizate împreună, punând accent pe elemente care vin din universul interior al copilului (ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, cum s-a simțit, etc.), discutați despre procesele decizionale prin care copilul trece, despre cărțile pe care le citește/citiți împreună.

Inteligența corporal-kinestezică se manifestă prin gândirea în mișcări, prin folosirea corpului cu ușurință în moduri complexe. Simțul timpului și al coordonarii corpului se întrepătrund armonios în acest tip de inteligență. Acest tip de inteligență este dominant la persoanele care simt experiențele în mod complex cu întregul corp, care se exprimă cu ușurință prin mișcări fluide ale corpului.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței kinestezice a copilului tău? Jucați împreună jocuri ce implică activitate fizică intensă, mișcare, alergare sau dimpotrivă, control și echilibru; faceți împreună jocuri de rol, puneți în scenă diverse concepte (“uite, acum eu sunt Soarele și tu ești Pământul care se învârtește în jurul lui”), experimentați deprivându-vă de unele simțuri (mergi prin cameră legat la ochi, înțelege ce îți transmite celălalt fără cuvinte, ghicește alimentul, legat la nas fiind).

Inteligența existențială/spirituală este cea mai controversată, deoarece nu își are asociată o anume zonă/specializare a creierului, precum celelalte tipuri de inteligență; din acest motiv nici nu se regăsește de cele mai multe ori în clasificarea tipurilor de inteligență (de obicei lista conține doar 8 puncte). Inteligența existențială sau spirituală este mai mult dezvoltată la filosofi, la persoanele care sunt preocupate în special de sensul vieții, al existenței, despre universul în care trăim cu principiile de funcționare, spiritualitate, etc.

  • Cum poți stimula dezvoltarea inteligenței existențiale a copilului tău? Purtați discuții despre sensul vieții, al existenței, încercați împreună să găsiți răspunsuri pentru marile mistere ale existenței noastre (nașterea, moartea, sensul vieții, originea universului, existența unei entități supreme, etc).

Cum ne-am petrecut vara(2) – Atelierele Bricks 4 Kidz

Noi suntem mari fani Lego. Și nu, nu e pluralul acela de la “începem grădinița” și “am scăpat de scutec”, noi chiar suntem fani Lego, toată familia. Dacă n-am avea nevoie să mâncăm spre exemplu, din când în când, sau dacă nu aș mai avea surpriza chiuvetei+blatului de bucătărie pline ochi cu vase de spălat, aș sta și-aș construi cot la cot cu cei mici fără oprire.

Realizăm tot felul de construcții, inspirate din realitate sau inventate de noi. Din punctul meu de vedere, piesele Lego sunt printre cele mai utile jucării la casa omului. Le dezvoltă multiple skilluri copiilor: creativitate, imaginație, răbdare, gândire logică, gândire critică și în plus, dacă se joacă împreună mai mulți copii, punem la socoteală și abilitățile sociale.

Vara aceasta am fost invitați la un atelier organizat de Bricks 4 Kidz. Ce este Bricks 4 Kidz o să vă întrebați și o să vă și răspund: este un concept de educație creativă, prin care copiii învață, construiesc și se joacă cu piesele Lego. Există cercetări care arată că elevii învață mai eficient atunci când procesul de învățare este susținut de acvitități de rezolvare a problemelor prin joacă și colaborare, iar Bricks 4 Kidz își construiește activitatea în jurul acestor idei frumoase despre copii și învățare.

Știm cât de mult preferă copiii jocul, fiind limbajul lor universal, iar creierul asimilează cel mai eficient informații și stabilește relații cu persoane noi atunci când este în starea receptivă, stare de echilibru emoțional, stare de bine. Dacă s-ar aplica principiile astea și în școli, cu siguranță am avea copii mai fericiți, și n-ar mai apărea versuri precum “Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele”…

Activitățile Bricks 4 Kidz au ca obiectiv să familiarizeze copiii cu concepte din ramurile STEM (științe, tehnologie, inginerie, matematică) și să contribuie la dezvoltarea culturii generale precum și a încrederii în sine, dar și să îi ajute să înțeleagă mai bine modul de funcționare a lucrurilor în general.

Mi s-a părut tare interesant faptul că, imediat ce intrau acolo, copiii se simțeau în largul lor, pentru că întâlneau elemente familiare. Cine n-are Lego în casă, să ridice mâna sus, deși nu cred să fiți prea mulți. Membrii echipei au fost deschiși, calzi și răbdători, nu s-au băgat în sufletul copiilor de cum au intrat pe ușă, iar asta mi-a plăcut tare mult, că nu au insistat prea tare.

Și ce-am făcut acolo? Am fost membru într-o echipă de constructori, alături de băieții mei (frumoasă ideea cu echipele formate din membrii unei familii) și am construit o morișcă. Noi moriști mai făcusem acasă, nenumărate, că v-am zis că facem toate minunile din Lego, dar nu făcusem una care să aibă și motor, și care să își învârtească elicele în jurul axului. Tocmai aspectul acesta, de construcție care la final se și mișcă, face ceva, i-a fascinat pe băieți.

Din momentul în care au aflat ce aveam să construim, le-am citit nerăbdarea pe fețe, curiozitatea legată de modul în care aveam să construim, dar încet-încet și-au îmblânzit nerăbdarea și au început să lucreze. Cred că activitățile de genul ăsta le educă și răbdarea copiilor, pentru că întâi ascultă planul pentru ce urmează să facă, primesc “trusele” cu piesele necesare, iar în timp ce construiesc este nevoie să aștepte puțin până să adauge și ei o piesă.

Am țopăit de bucurie pe interior când am văzut gustările pregătite pentru copii: bețe de morcovi și castraveți, sos de iaurt, mini bruschete cu diverse delicioase și frunzulițe verzi. Vă las aici imagini de la atelier, ca să vedeți și voi cum a fost. Dacă urmăriți site-ul și pagina de facebook Bricks 4 Kidz, puteți afla unde și când au loc atelierele organizate de ei.

 

Cum ne-am petrecut vara(1) – Cursuri de limba engleză pentru copii la English Kids Academy

Pe vremea mea…

Când am primit invitația la lecția deschisă de la English Kids Academy și am citit “cursuri de limba engleză”, mintea mea a zburat inevitabil la “cum am învățat eu engleză”. Trecând în revistă anii petrecuți în instituții de învățământ, am constatat rapid că am făcut 14 ani de engleză. Da, începând pe când eram grupa mijlocie, și finalizând cu ultimul an din facultate, în fiecare an “școlar” am avut în programă limba engleză.

Partea amuzantă e că aproximativ între clasa a șasea și anul trei de facultate (Științe Economice), aproape în fiecare an am studiat verbele neregulate. Sunt atât de bine întipărite amintirile din cadrul orelor de limba engleză în care studiam acest tip de verbe, e ca și cum aș fi scris cu markerul peste, iar și iar, același lucru. “be was been” și “become became become” răsună apoteotic în mintea mea atunci când evoc amintirile despre orele de limba engleză. Nu știu la voi cum a fost, dar nouă ni se dicta mult, făceam propoziții până ne ieșeau pe nas și nu mai găseam idei… ceva diferit a fost în liceu când am avut o profesoară deschisă la minte care ne punea mintea la contribuție și în alte ipostaze decât cea de roboțel producător de propoziții în limba engleză. Așa că…m-am întrebat: oare în ziua de azi cum învață copiii limba engleză?

Am așteptat ziua lecției deschise cu nerăbdare și entuziasm, eram tare curioasă cum le va plăcea băieților. Aveam emoții, nu mai fusesem cu ei la cursuri de limba engleză până atunci, nu știam cum vor reacționa să interacționeze cu altcineva și să învețe, când și eu sunt acolo. Mi-a plăcut tare mult că la intrare, atunci când băiețiii s-au ascuns pe după mine, timizi, nu a insistat nimeni să iasă de acolo și nu i-a întrebat nimeni dacă le-a mâncat pisica limba. Încet, încet, în ritmul lor, au ieșit din cochilie și au început să exploreze spațiul.

Noi am participat la două lecții deschise, pentru copii de vârstă mică: Sing & Play (pentru copii între 6 luni și 2 ani) și Laugh & Learn (pentru copii cu vârste între 3 și 6 ani). Tot în cadrul aceleiași întâlniri a avut loc și o prezentare dedicată părinților, iar în timpul acesteia copiii au fost liberi să interacționeze cu echipa EKA și să folosească materialele puse la dispoziție.

Cursul de engleză pentru copii Sing & Play are ca obiective principale dobândirea de abilități de mișcare și abilități lingvistice și este construit pe baza activităților comune părinte-copil. În acest fel, părintele poarte participa alături de copil la toate activitățile (mișcare, socializare, muzică etc.) și poate observa progresul copilului de-a lungul cursului. Cursul de engleză pentru copii Sing & Play durează 12 luni și se desfășoară sub forma a două ședințe săptămânale a câte 60 de minute. La acest curs copiii pot participa doar însoțiți iar înscrierile se pot face oricând în timpul anului.

Cursul de engleză Laugh & Learn este dedicat copiilor cu vârsta între 3 și 6 ani, iar fiecare lecție are ca elemente centrale muzica, poveștile și jocul. Cursul de engleză Laugh & Learn durează 12 luni, au loc 2 ședințe pe săptămână iar fiecare ședință durează 60 de minute.

Am fost fascinată să văd cât de natural le vine copiilor să imite gesturile celor din echipă, Andrei părea că știe dinainte mișcările și la fel de fascinant mi se părea cum, deși nu cunoștea cuvintele pe care profesorii le spuneau, înțelegea ce trebuie să facă, limbajul lor nonverbal era foarte expresiv.

Cristi și-a găsit o poziție comodă pe unul din pufurile puse la dispoziție, pe românește stătea tolănit și părea că e în altă lume, dar pe drumul către casă, atunci când vorbea cu Andrei, am fost surprinsă să văd cât de multe detalii a reținut și cât de implicat mental a fost.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că am fost invitați și noi, părinții, în zona de activități, alături de copiii noștri, pentru a-i ajuta să se simtă mai confortabil, pentru a-i integra în activități, pentru a le oferi un sentiment de siguranță (iar creierul este în starea receptivă și învățăm mult mai ușor atunci când ne simțim în siguranță). În atmosfera aceasta deschisă și jucăușă, copiii au început destul de rapid să coopereze. Tare frumos a fost atunci când în cadrul unei activități ce urmărea drumul boabelor de grâu până pe masa noastră sub formă de pâine, un copil de aproximativ un an, a intrat într-un lighean cu grâu. În acel moment, explicația relaxată a unei membre din echipa EKA a fost : “la vârsta aceasta ei învață cu tot corpul, așa că iată acest principiu ilustrat”.

Zile întregi am fredonat toți prin casă cântecele auzite la lecțiile deschise, și atunci când le aud în mașină, băieții le asociază cu participarea noastră la acel eveniment. Și abia atunci am putut să-mi răspund: “aha, deci așa se învață acum engleză!”. Cu siguranță nu peste tot, empatizez profund cu tinerii țintuiți de bănci care scriu după dictare a nuștiucâtaoară “be was been”.

Dar de ce am vrea să învețe cât mai devreme copiii noștri limba engleză?

Patricia Kuhl, în studiile sale (The scientist in the crib: What early learning tells us about the mind. New York: HarperCollins), este de părere că creierul bebelusului este pregătit încă de la naștere să diferențieze între toate sunetele limbilor de pe glob. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi suntem pregătiți genetic să învățăm orice limbă, încă de timpuriu. Însă creierul bebelușului mai are ceva fascinant: așa numitele „abilitati statistice”. Acestea îl ajută să determine cu rapiditate care sunt sunetele cele mai frecvent întâlnite în limba sa nativă și să scadă sau să crească sensibilitatea pentru sunetele specifice altor limbi. Practic, el va ramane fidel sunetelor limbii sale si va renunta la ceea ce nu este folosit des în limba nativă sau în alte limbi. La EKA susținem învățarea limbii engleze încă de la cele mai fragede vârste pentru că știm că se poate și mai ales, știm cum să facem asta.”, Alina Oprea, psiholog.

Care este știința din spatele cursurilor EKA?

O să repet că, pentru a putea învăța cu ușurință, creierul trebuie să fie în starea receptivă, ceea ce s-ar traduce prin stare de echilibru emoțional. Când nu ne simțim stresați, amenințați sau înfricoșați și când nevoile noastre bazale sunt împlinite, învațăm cel mai bine, repede, eficient. Deci de-asta nu ați înțeles nimic din teorema lui Lagrange. Vă era tare frică de profu’ de mate’, iar în momentele în care simțim frică se pare că nu prea se lipește nimic de noi, academic vorbind.

De asemeni, studii recente arată că un bebeluș are capacitatea de a învăța oricare din limbile lumii. Lingvista Patricia Kuhl a ajuns la această concluzie luând măsurători electrofiziologice ale creierului uman (Kuhl, 2008). La nouă luni, expuși pentru prima dată la o limbă străină, copiii vor învăța fonetic de la un adult cu care interacționează, dar nu și de la o sursă imaterială, una audiovizuală, deși informația acustică este aceeași în ambele situații (Kuhl, 2008).

Abordarea cea mai eficientă pentru a înlesni învățarea limbii engleze pentru copii foarte mici este „Abordarea Naturală” (Terrell & Krashen, 1983). Am citit mai mult despre această abordare și se pare că este, așa cum spune și denumirea, cât se poate de naturală. Se bazează pe expunerea copiilor la limba străină fără a avea ca mediator limba maternă.

Activitățile centrale folosite în cadrul Abordării Naturale sunt muzica, ascultatul direcționat și mișcarea, toate acestea reprezentând Reacția Fizică Totală. Eu văd experimentarea unei limbi străine prin aceste tipuri de activități (cântec, joc, mișcare) ca pe o experiență personală holistică (ce implică multiple sisteme ale unui individ), experiență ce duce la rezultate mai bune în ceea ce privește învățarea limbii străine.

Cercetarea în domeniul reacției fizice totale au demonstrat ceva foarte interesant: copiii învață o limbă străină cu succes dacă înțelegerea se dezvoltă înaintea vorbirii. Mișcarea, spre exemplu, ca activitate ce face parte din reacția fizică totală, permite înțelegerea înaintea vorbirii (copiii înțeleg ce înseamnă “up/down”, “sit/stand up”, înainte să pronunțe aceste cuvinte).

Referitor la ascultare, Jensen (2001) explică: „Auzim cu urechile și ascultăm cu creierul… Ascultarea este un ansamblu activ și rafinat de abilități, pe când auzirea este o experiență pasivă.”. Mulți copii nu-și dezvoltă abilitățile de ascultare necesare pentru a dobândi cunoștințe și informații noi, iar cultivarea abilităților de ascultare necesită instruire explicită.

Când poveștile le sunt citite copiilor mici cu expresivitate de către profesor, asocierea cuvintelor străine stimulează atât dezvoltarea lingvistică, cât și abilitățile de ascultare în noua limbă. Sunetele străine ale englezei vorbite sau cântate, prin repetiție, sunt recunoscute la început și, ulterior, înțelese. Expresivitatea este cea care sădește înțelegerea cuvintelor. 

Un studiu făcut de cercetători Stanford (Gaab ș.a., 2005) a descoperit că instruirea muzicală îmbunătățește felul în care creierul procesează cuvântul vorbit. În special, studiul a descoperit că pregătirea și experiența muzicală ajută creierul să-și îmbunătățească abilitatea de a distinge sunete în succesiune rapidă, fenomen numit procesare auditivă. Această procesare auditivă este esențială dezvoltării sensibilității fonemice, aspect necesar al învățării limbii străine.

Există deci, toate ingredientele necesare unui proces eficient de învățare: joc, mișcare, muzică, expresivitate, ba chiar avem și copii fericiți și încântați să participe. Pare să fie drumul ce ne duce direct la mici vorbitori de limbă engleză de succes, nu-i așa?

Sursa foto: Pinterest.com

 

 

Aventura mea în ţara alăptării

Nu a trecut o lună de când l-am înţărcat pe Andrei. Acum două zile a împlinit patru ani. Ditamai vlăjganul, nu? Eh, nici chiar aşa. Tot îl împinge pe frati-su cu picioarele de lângă mine, şi se lipeşte de mine ca un timbru. Încă este băieţelul care îmi caută privirea atunci când se loveşte, încă mă strigă noaptea, uneori, când se trezeşte şi nu mă simte lângă el. Doar că nu mai suge lapte de la sân. Andrei a fost alăptat la cerere începând cu 14 februarie 2013, când l-am pus, sărmăluţă fiind, la sân, până acum două luni, când am eliminat supturile de noapte, apoi, treptat, pe cele de zi.

Ca să pot continuă povestea alăptării lui Andrei, trebuie să vi-l prezint şi pe fratele lui, Cristian. El împlineşte şase ani în Martie. Mi se strânge stomacul uneori când mă gândesc la povestea alăptării lui Cristi. L-am născut prin operaţie cezariană după ce 39 de săptămâni am fantasmat la o naştere naturală cu râuri de oxitocină, lapte şi fericire în jurul nostru (până la urmă am avut de toate, nu vă faceţi griji). Cristi a fost alăptat maxim o luna. Îmi aduc aminte exact momentul în care am decis “bun, o să îi dau lapte praf, sunt sigură că va creşte bine şi fără lapte de la sânul meu”. Şi chiar a crescut bine, dar adânc în sufletul meu ştiam că se poate şi mai bine. Povestea înţărcării lui Cristi a fost una clasică, una pe care în cei şase ani de când l-am născut, am citit-o de sute de ori pe grupurile de facebook dedicate mamelor, alăptării, parentingului şi subiectelor adiacente. Nu ştiam cum să-l ţin în braţe, nu avea o poziţionare bună, nu era ataşat corect  (am învăţat în timp terminologia, tot citind resurse despre alăptare pentru al doilea copil). Îmi spălăm prea des sânii cu apă şi săpun (aşa fusesem sfătuită de multiple persoane de încredere pentru mine atunci), mi-era frică să-l pun la sân pentru că mă dureau ragadele. Ce să mai, pentru mine, alăptarea primului copil a fost un chin, nicidecum povestea idilică la care mă aşteptăm. Uneori, când mă gândesc cu nostalgie la momentele acelea, primele mele zile ca mamă, îmi aduc aminte cât de sigură pe mine eram. Consideram că sunt extrem de informată, că procedez cum nu se poate mai bine şi că fac un salt extraordinar de mare în faţă în ceea ce priveşte creşterea copiilor faţă de mama mea, care îmi povestise că uneori mă mai lasă în pătuţ şi adormeam singură. Mai şi plângeam, dar ce să faci..? (P.S: şi eu am fost alăptată foarte puţin, o săptămâna-două).

Timpul trecea, copilul creştea, pe mine mă măcina ceva. Ştiam că alăptarea şi naşterea naturală, aşa cum şi implică definiţiile lor, sunt naturalul-normalul pentru specia noastră. Şi mă tot întrebăm de ce mie nu mi-au ieşit treburile astea două. Şi am tot citit, şi m-am informat, între timp am ajuns şi la sursele potrivite de informare ( vă spusesem mai sus că la naşterea lui Cristi eram convinsă că ştiu tot;aveam să aflu că nu era aşa), diferite de mama, soacră, vecină, bunica,asistenţă de neonatologie cu studiile vechi de 40 ani. Între timp l-am conceput pe Andrei, ce avea să se nască atunci când Cristi va fi împlinit doi ani. Am aflat că există consultanţi în alăptare. Am evaluat acţiunile mele de la experienţă cu Cristi şi mi-am propus că pe Andrei să-l alăptez şi să reuşesc să şi nasc natural (ar fi fost vorba de NVDC, dar asta e subiect pentru alt articol). Ajunsesem de râsul curcilor, al prietenilor şi al familiei când le spuneam că merg la cursuri de alăptare (“dar ce cursuri dragă, doar îl pui la ţâţă şi asta e! că parcă bunica făcea cursuri!”). Toate persoanele acestea uitaseră că tocmai ele îmi oferiseră sfaturi nepotrivite, că să nu zic proaste, sfaturi contraproductive, şi care aplicate cu perseverenţă, aşa cum le-am aplicat şi eu, au dus direct la eşuarea procesului de alăptare.

Din persoana care eram la naşterea lui Cristi m-am transformat în cu totul altă persoană la momentul naşterii lui Andrei. Bineînţeles că am trecut prin numeroase procese de schimbare, maturizare, am făcut psihoterapie, m-am analizat singură, am descoperit literatură de specialitate (psihologie, neuroştiinţe, parenting, dezvoltare personală) pe care o devoram în timp ce Cristi îşi savura biberonul de seară…

Exceptând naşterea lui Andrei, despre care voi povesti în alt articol, alăptarea a mers brici. De când mi l-au adus în rezervă, ştiam exact ce să fac, l-am pus la sân (am simţit poziţia corectă) şi aş zice că până acum două luni nu s-a dezlipit. Am trecut prin etape şi etape, prin pusee, prin perioade în care a supt mai mult, în alte faze părea că merge spre autointarcare, undeva între doi ani şi jumătate şi trei ani ştiu că mi-a fost mie personal foarte greu (am observat din experienţă de consiliere a mamelor şi din ce am citit pe grupurile dedicate mamelor, e o perioada dificilă), dar după ce am depăşit vârstă de trei ani, parcă lucrurile s-au mai aşezat.

Andrei a început să meargă la grădiniţă la program lung, alăptat fiind, în septembrie anul trecut iar în octombrie am fost prima dată plecată de acasă pentru cinci zile consecutive. În perioada sărbătorilor de iarnă am fost plecaţi în vizită la bunici şi l-am anunţat că am decis să scoatem supturile de noapte pentru că îmi era foarte, foarte greu să ne trezim atât de des. Nu era doar supt, era şi miorlăială, era o lipeala de mine pe care eu am resimţit-o că fiind iritantă. Când am scos supturile de noapte i-am explicat cam timp de o săptămâna înainte, în fiecare zi, că urmează să nu îi mai dau să sugă noaptea, pentru că nu îmi mai este confortabil, dar că voi fi acolo dacă îi va fi greu. Şi fix aşa a fost. Eram acolo, îi ascultam plânsul, am fost cu totul alături de el şi am avut încredere în puterile lui. Câteva nopţi la rând se mai trezea, cerea sân, îi explicam că nu se poate, că nu pot să îi dau, îi aduceam aminte despre discuţiile noastre. Uneori plângea, uneori nu. La un moment dat nu s-a mai trezit.

Eu am avut de-a lungul timpului credinţa că durata alăptării este ceva intim, ceva ce se stabileşte de către cele două persoane implicate, şi dacă unuia dintre ei (vorbesc din punctul de vedere al mamei, evident) nu îi mai este confortabil, poate comunica cu respect celuilalt şi pot decide să oprească alăptarea. Având această credinţă, acum o lună am decis să opresc alăptarea lui Andrei. Mi-am asumat această decizie şi asta a însemnat să accept plânsul lui, să fiu acolo pentru el când a fost nemulţumit că nu îi ofer sân. Uşor nu a fost, dar având încredere în mine şi în el, am reuşit să-mi gestionez emoţiile şi am putut să-l ajut şi pe el să treacă peste acest eveniment dificil. Analizându-mă pe mine de-a lungul timpului, am putut observa că am decis să înţarc copilul în momentul în care am putut să-mi asum asta. Şi în care am armonizat partea mea logică cu partea mea emoţională; deoarece de-a lungul timpului am mai simţit, de supărare, din cauza oboselii, din cauza suprasolicitării (erau momentele unor achiziţii ale copilului şi astfel sugea mai des), că vreau să înţarc, dar parcă nu am fost niciodată atât de hotărâtă că acum. Şi împăcată cu decizia.

Cred că două lucruri mi-au fost foarte de folos în acest moment important din viaţa mea de mamă, parteneriatele de ascultare (unul din instrumentele de parenting din filosofia Parenting by Connection de la Hand in Hand Parenting, pe care eu le împărtăşesc părinţilor), în cadrul cărora am putut să explorez şi să exprim sentimentele mele legate de alăptare şi înţărcare, şi consilierea psihologică (se poate foarte bine să gestionezi situaţia inţărcării şi fără aceste instrumente, am prezentat doar experienţa mea personală).

Citisem înainte pe diverse bloguri despre ultimul supt al copilului, în cazul autoînțărcării, şi i-am explicat lui Andrei că acum este ultima dată când pot să îi mai dau sân, am savurat momentul amândoi, l-am trăit pe deplin şi am descoperit o nouă lume. O lume în care putem să ne conectăm şi să ne arătăm iubirea şi în alte moduri, diferite de alăptare. Am transformat simbioza în care eram până acum într-o legătură specială, frumoasă, transformarea permiţându-ne amândorura să creştem şi să învăţăm din această experienţă.

Acest articol a fost publicat prima dată pe Totul despre mame în februarie 2017 și îl puteți accesa aici.

Cu războinicii la doctor

Amintiri frumoase nu prea am din lumea spitalelor și doctorilor, așa că atunci când eram mică, mi-am formulat un principiu care suna așa: “eu pe copiii mei (voiam peste cinci în vremurile alea..) nu o să-i duc niciodată la doctor!”.  Timpul a trecut, copiii au apărut în viața mea, iar principiul s-a transformat în: “mersul la doctor va fi o experiență firească pentru copiii mei, iar eu le voi fi alături cu empatie și înțelegere”. Doar un pic am modificat, nu?

În jurul vârstei de cinci ani mi-am vărsat o cană cu ceai fierbinte pe picioare, pe pulpe. Disperare teribilă în întreaga familie…Maică-mea și bunică-mea se agitau de colo-colo, căutau vinovați, ba mai țipau una la alta, ba la taică-miu care sunase la ambulanță (născută-n ’87, deci treaba asta se întâmpla prin ’92…cert e că ambulanțele erau puține și logistica tindea spre haos). Am în minte două imagini foarte clare despre acest eveniment: ca și cum ar fi în stânga mea mama și bunica, agitate și cu zgomot mult, iar în dreapta pe tata, care se uita fix în ochii mei și vorbea cu voce joasă, încerca să mă liniștească și să-mi spună că o să fiu bine. Între timp “ștrampii” chinezești, mare parte din plastic, se topiseră de la ceaiul fierbinte și mi se lipiseră de pulpe. Într-un final a apărut și ambulanța, am plecat cu ai mei spre urgențe. De acolo-mi mai aduc aminte masca cu anestezic și apoi șoarecele (șobolan zice mama) acrobat pe care l-am văzut urcând peretele, în salon, după operație.

Am mai “suferit” o apendicectomie când aveam în jur de 11 ani, și de-atunci îmi aduc aminte că ne-am blocat între nivelurile 8 și 9 ale Spitalului Județean Constanța ( atunci m-am pricopsit cu o mini fobie de lifturi, trebuie să am mereu un telefon cu mine în caz că urc cu liftul, iar dacă nu am de urcat zeci de etaje, aleg întotdeauna varianta scărilor). La controlul ce a avut loc după operație, la o săptămână/o lună, nu-mi pot aduce aminte, medicul a vorbit cu mama ca și cum eu nu aș fi fost acolo, sau dacă aș fi fost, aș fi existat sub forma unei piese de mobilier, incapabile să scoată vreun sunet. E chiar hilar, dacă rememorez consultația: “o doare?”(medicul către mama) “te doare?”(mama către mine), “puțin” (eu către mama), apoi “da, o doare puțin”. Eh, sub forma unui telefon fără fir a verificat medicul situația mea de după operație.

De ce v-am împărtășit eu toate astea? Ca să vă mai spun acum că aproape niciodată nu mi-a explicat cineva ce urmează să se întâmple cu mine, întotdeauna au zis că nu o sa doară, mereu a durut și mereu mă întrebam de ce zic că nu doare când uite, doare, simt eu!

Ai mei nu au folosit amenințările “dacă nu stai cuminte, vine doctorul și-ți face injecție!” sau “îți face injecție în limbă dacă mai faci gălăgie!”, dar le-am auzit cu urechile mele spuse de alți părinți/bunici cu care ne-am intersectat prin cabinetele medicale.

Teleportându-mă cu gândul la fetița de șase ani care eram, cu părul până la umeri și cu ochii căprui închis, pot să simt iar golul din stomac. Teama de ceva necunoscut, căci nu știam niciodată ce urma, ce avea să se întâmple. Am fost ageră de mică și am învățat să fac puzzle-ul din ce replici prindeam de la ei… Așa am înțeles mare parte din existența mea. Dar un dialog concret despre “asta o să se întâmple cu tine” nu pot chema dintre amintiri…

Acum două zile am făcut băieților analizele. Anul acesta m-am hotărât să facem analizele de rutină (până acum nu le-am făcut, au 4 ani și jumătate și 6 ani și jumătate), m-am documentat, am ales ce analize să facem și am purces. La stomatolog am fost (de mai multe ori chiar, și băieții sunt familiarizați cu cabinetul și cu medicul, mergem la un prieten de-al nostru, tare prietenos cu copiii), la oftalmolog m-au însoțit pe mine la un control și doar de distracție i-a întrebat doamna doctor ce văd pe panourile luminoase, iar Andrei a declarat solemn “nu pun nimit!”.

Așadar, pentru analize i-am anunțat cu câteva zile înainte, le-am vorbit despre ce se va întâmpla, cum se vor desfășura lucrurile, cine va fi acolo, cum se vor simți, a fost ca un soi de trailer. Andrei mi-a zis de mai multe ori că nu vrea să meargă, că îi este tare frică de ac (ne-am uitat la multe filme pe youtube cu copiii cărora li se recolta sânge pentru analize) iar eu am acceptat, înțeles, ascultat emoția lui de frică. A plâns cu o seară înainte să mergem și chiar în timpul recoltării, când acul a trecut prin pielicica lui străvezie… M-a iritat teribil că atunci când el a început să plângă, să se foiască, doamna care recolta sângele a început să vorbească foarte tare, să îi spună ca trebuie să fie cuminte, că îi ia creionul înapoi (le dăduse “recompensa” înainte), și multe alte mesaje ce nu-l ajutau pe Andrei să treacă peste momentul dificil.

Cum putem să facem vizita la medic mai ușoară pentru copiii noștri?

  1. Discutați, în general, despre corpul uman, despre anatomie și fizionomie, pe înțelesul lor. Inclusiv despre organele alea cărora ne tot ferim să le spunem pe nume (vulvă, penis, anus, etc)! Vor înțelege cum funcționează corpul uman, vor ști care sunt procesele ce au loc în corpul uman, vor fi conectați și se va întări relația dintre copii și corpurile lor.
  2. Explicați-le cu sinceritate de ce mergeți la medic, ce urmează să se întâmple, nu încercați să-i păcăliți (să nu le spuneți unde mergeți, sau să le spuneți când ajungeți…gândiți-vă dacă v-ați simți voi confortabil să vi se întâmple așa) sau să-i mituiți (“îți iau o ciocolată dacă mergi și ești cuminte”), modul în care se raportează la medic-consult-grija pentru corp se formează încă de la vârste mici și îi însoțește toată viața. Probabil vor pune întrebări, răspundeți-le sincer, pe înțelesul lor, fără să îi îngrijorați inutil, dar nici omițând (ups) faptul că va durea intervenția.
  3. Acceptă-i emoțiile! Cel mai bun lucru pe care-l putem face cu emoțiile (toți, adulți sau copii) este să le acceptăm și să le exprimăm. Poate ar fi bine ca atunci când ne exprimăm emoțiile să nu îi rănim pe ceilalți (agresivitate fizică sau verbală)… cu siguranță și noi adulții avem un gol în stomac uneori când mergem la medic. De cele mai multe ori ne calmăm cu ajutorul dialogului interior sau ne reprimăm emoțiile. Le închidem undeva într-o cămăruță, bine dosită, ne ocupăm timpul cu altceva (telefon, dulciuri, etc.) și gataaa consultul și emoțiile. Permite-i copilului tău să fie emoționat, temător, nerăbdător, îngrijorat, fii alături de el și ajută-l să treacă peste momentele ce reprezintă un stres pentru el! Nu îl rușina pentru ceea ce simte și nu face comparații cu alte persoane (“vai, uite, băiețelul nu plânge deloc, el cum poate să fie așa cuminte?”), nu sunt deloc plăcute!
  4. Ajută-l să se relaxeze. Găsește împreună cu copilul tău câteva tehnici de relaxare care sunt potrivite pentru voi și folosiți-le atunci când este nevoie. Puteți să vă concentrați pe respirație și să numărați de la 1 la 10 și înapoi sau puteți să faceți un exercițiu de imaginație (că sunteți într-un loc plăcut, că trăiți un eveniment fericit, să vă amintiți ceva plăcut…). De asemeni, e posibil să-l ajute să își ia cu el jucăria preferată, care să-i fie alături în timpul consultului/intervenției medicale.
  5. Fii tu pregătit. Acordă-ți un timp pentru autoanaliză și vezi ce este în interiorul tău, cum stau lucrurile în legătură cu vizitele la medic, cum te poziționezi tu în toată această poveste? Dă-ți voie să simți, fii sincer/ă cu tine, analizează experiențele anterioare și observă care este mesajul pe care tu îl transmiți copilului despre relația cu medicul și despre grija pentru corp.

Am mai scris despre frica copiilor de a merge la doctor și cum să o abordăm.

 

 

Nu înțelege, că-i mic! Sau nu e așa?

Activitate psihică…începând de când?

Când eram însărcinată cu Cristi, acum șapte ani, am citit niște articole și am aflat că bebelușii aud și procesează informațiile pe care le aud în uter începând de tare devreme, chiar de la optsprezece săptămâni.

Am testat asta cu o melodie pe care o puneam în fiecare seară înainte să mă culc, pe telefon, iar telefonul aproape de burta mea. Cred că am făcut asta în ultimele zece săptămâni de sarcină, iar în primele zile după naștere am fost uimită să văd că el recunoștea melodia: devenea foarte atent iar  privirea se schimba. Deci ființa asta mică, ce abia apăruse pe lume, ținuse minte acordurile acelei melodii, din perioada în care era în burtică.

După douăzeci și patru de săptămâni ei devin mai sensibili la stimulii auditivi, așa că putem constata că ei vor semnala când recunosc voci/tonalități cunoscute, cum ar fi vocea mamei, a tatălui, o melodie, un sunet pe care îl aud în mod constant în perioada sarcinii.

Bebelușii simt durere? 

Și atunci putem să presupunem (bine, nu doar să presupunem, știința a demonstrat asta) că există activitate psihică in utero. În prezent, noi avem aplicații, site-uri care ne arată cât de mare e bebelușul pe care-l purtăm în uter, cum s-a mai dezvoltat, curiozități ce ne duc mai aproape de viața de celalată parte a placentei. Iar aceste lucruri spun foarte multe despre cât a evoluat tehnologia, în special în domeniul medical, în ultimii ani.

Dar nu a fost dintotdeauna așa. Modul în care au fost tratați bebelușii și copiii a trecut prin stadii destul de interesante de-a lungul istoriei umanității. Undeva prin Evul Mediu făceau baie ultimii, după ce se spăla toată familia în aceeași apă, pentru că exista regula respectului în funcție de vârstă (uneori salt de bucurie pentru că trăiesc în zilele noastre și că avem condiții atât de bune de viață). Erau priviți ca niște ființe intermediare, undeva între animale și adulți. Iar mai aproape de noi, până în 1985-1986(!) se realizau, cel puțin în Statele Unite, intervenții chirurgicale asupra bebelușilor, fără anestezie, pentru că se credea că ei nu simt durere.

Eu m-am convins că bebelușii simt ceva, probabil durere, atunci când aveam vreo cinci ani, iar în fața blocului a apărut o vecină cu nepoțica ei de trei luni. Mă uitam la ea ca la extratereștri, mi se părea o ființă taaare ciudată, nu-mi vorbise nimeni despre bebeluși, nu interacționasem până atunci cu vreunul, așa că m-am decis să verific dacă ființa aia chiar e adevărată…ciupind-o de mânuță. Bunica mea și bunica ființei erau în discuții aprinse, ca la scara blocului, iar când am găsit momentul potrivit, am ciupit-o de mână. Cu două degete mici și subțiri ale mele, de mânuța ei minusculă. S-a oprit din gângurit, “a pus buza”, cum se zice, și a început să plângă… Atunci m-am convins! Era vie! Bebelușii sunt și ei oameni și simt!

Medicul Kanwaljeet Anand este cel care în 1987 a realizat un studiu despre răspunsul bebelușilor la factori de stres în cazul în care primesc anestezie sau fără. Bineînțeles că a constatat (și mai apoi s-a confirmat și în alte studii) că bebelușii care au suferit intervenția chirurgicală cu anestezie au avut în sânge niveluri mai reduse ale hormonilor de stres și de asemeni nu s-au confruntat cu complicații post-intervenție.

Copiii, trauma și viața

Sunt interesante valențele pe care trauma le capătă în prezent. Acum ceva (multă) vreme, trauma era asociată cu veteranii de război sau cu Holocaustul. Pe măsură ce psihologia s-a dezvoltat, a devenit mai accesibilă publicului larg, iar cercetările în domeniul psihotraumatologiei s-au extins, noi fațete s-au adăugat conceptului de traumă.

Am observat că în prezent, cuvântul traumă este folosit uneori nepotrivit : fie este luat în derâdere, ca și cum trauma ar fi un moft ( cam cum se întâmplă cu depresia, văzută ca ultima fiță), fie este pus ca șablon peste fiecare ideal neatins (de obicei de mame, în domeniul creșterii copiilor): “ah, nu reușesc să îi dau să mănânce doar bio, e traumatizat, clar!” sau “s-a întâmplat să mă răstesc la el, ieri, când eram nedormită de trei zile, iar el a cerut de treisprezece ori povestea. Am distrus copilul, l-am traumatizat!”. Ei, ambele variante prezentate sunt două extreme. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc: trauma există, nu este ceva din sfera science-fiction, dar nici nu apare la orice colț de stradă.

Trauma reprezintă o ruptură în interiorul psihicului uman. Spre deosebire de stres, care doar apasă, îndoaie psihicul ca pe un elastic, trauma modifică definitiv arhitectura psihicului. Trauma reprezintă un răspuns emoțional la un eveniment (negativ)  care amenință integritatea fizică sau psihică a unui individ. Frica și neputința la intensități extrem de mari, precum și senzația de expunere puternică sunt trăsături importante ale traumei.

„Oamenii obișnuiesc să spună că ‘li se rupe sufletul’ sau că ‘îi doare foarte tare’. În urma evenimentului traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care noi, specialiștii, o numim traumă psihică. Rareori însă observam trauma, cel mai adesea făcându-se vizibile efectele pe care ea le are în viața noastră”, explică Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei.

Trauma ne poate afecta la nivel emoțional, fizic, cognitiv, comportamental și relațional. Efectele acesteia se ramifică în psihicul uman, la fel ca rădăcina unui copac. Cu cât mai devreme are loc trauma, cu atât mai multe zone influențează, sau cu atât mai groase sunt ramificațiile, puternice, intense.

Și mă duc cu gândul la amărăciunea, tristețea și frica ce însoțesc persoanele care au aflat de la vreo mătușă, bunică, sau chiar de la mamă: “nu te-am vrut, am vrut să te dau afară, dar n-am reușit!”. Sau care și-au trăit copilăria în frică și teroare, făcând slalom printre persoane dependente de alcool, violență domestică și tulburări de personalitate…

Când trauma se petrece, efectele ei se amestecă, se infiltrează și pătrund în diverse cotloane ale psihicului uman. O traumă poate urmări o persoană viața întreagă…Evident că o traumă la vârstă adultă este mai ușor de procesat și integrat, deoarece structura internă a individului este mult mai stabilă iar capacitatea de adaptare este mult mai mare decât în cazul unui copil, sau chiar în cazul unui bebeluș, nou-născut sau chiar a unui făt în uter. Sunt persoane care sunt dintotdeauna urmărite de un sentiment apăsător, de tristețe, de durere, suferă de atacuri de panică sau de condiții medicale ieșite din comun sau inexplicabile, iar în urma unei anamneze psihologice (o anamneză care pătrunde și în istoria familiei) constată că aceste simptome au legătură cu traume pe care le-au trăit in utero, la naștere sau în copilăria foarte mică.

Este important să observăm că efectele traumei nu își fac simțită prezența doar în viața și activitatea persoanei care a trăit trauma, ci se extind prin intermediul relațiilor și asupra celor din jurul indidului traumatizat. Trauma se poate bineînțeles moșteni, așa că există “norocoși” ce primesc în dar traume ale familiei, iar acest flux este tare bine ilustrat în proverbul „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”…

Ce putem face dacă suntem fericiții moștenitori ai unei traume de familie (transgeneraționale)? Putem să rupem cercul vicios, putem să vindecăm. Atunci când vindecăm, nu vindecăm doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare… Iar aici intra în scenă un domeniu fascinant, relativ tânăr (mai puțin de un secol de la primele scrieri), epigenetica, ramura a geneticii care cerceteaza ereditatea caracteristicilor care nu sunt codate in ADN (cele direct influențate de mediu, de experiențele pe care le trăim). Apropo, știați că plantele “țin minte” cum este iarna? De asemeni rețin schimbările sezoniere, pentru a ști când să înflorească.

Când suferim o traumă, pentru că sunt trăiri mult prea greu de gestionat, psihicul nostru încuie într-o cămăruță ascunsă evenimentele ce s-au întâmplat, la un loc cu emoțiile pe care le-am simțit, pune un cerber fioros la ușă, paznic la emoții, ca nu cumva să retrăim ceea ce s-a întâmplat de mult. Ce facem de fapt în terapie? Îmblânzim cerberul și, de mână cu terapeutul, deschidem câte un pic ușa…

“Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei.”

citat din “Traumă, ataşament, constelaţii familiale” – Franz Ruppert, psiholog, profesor de  psihologie şi psihoterapeut.

Am început să merg la psiholog în 2010, când Cristi, copilul meu cel mare, avea 5 luni. Mai fusesem cu un an înainte, când eram gravidă în cam 30 de săptămâni, dar nu s-a lipit de mine. Am început să merg la ședințe săptămânale abia atunci când am ajuns pe marginea prăpastiei. De multe ori atunci rezolvăm problemele…când ne doare, supurează, când simțim că suntem la capătul puterilor. Și chiar și atunci, de frica durerii pe care am simți-o când smulgem cuțitul din spate, îl mai suportăm un pic… Eu am început terapia acum 5 ani, iar pe vremea aia mi-am auzit multe miștouri legate de mersul la psiholog: de la “păi și ce faci acolo? vorbești o oră? dă mie banii că te ascult eu!” până la “hai că nu ai tu probleme așa mari…ce-ți trebuie să mergi?”, incluzând apoteoticul “pe bune? ai luat-o razna? ești sigură că ești bine? ce te-a apucat să mergi tu la nebunii de-astea?”.

Eh, de atunci, vremurile s-au mai schimbat în România noastră frumoasă și parcă psihologia, terapia, cunoașterea de sine nu mai sunt privite ca niște ciudățenii. S-a înființat chiar și un Institut pentru Studiul și Tratarea Traumei, în 2010, iar de atunci, peste 2000 de persoane au beneficiat de asistența echipei. S-au organizat și evenimente pentru publicul larg, despre subiecte profunde, sensibile, cum ar fi traumele timpurii. Am participat și eu la ediția din 6 iulie a workshopului “Traumele Timpurii”, și timp de două ore și jumătate, împreună cu conf. univ. dr. Diana Vasile, care a și deschis seara cu o prelegere, am făcut o incursiune în lumea traumei. Scurtă zic eu, dar o voi continua acasă prin intermediul cărților.

În cadrul workshopului am vizionat un documentar mult așteptat de specialiștii din domeniu și de pasionații de psihologie, “In Utero”. Realizat în anul 2015, în Statele Unite, în regia lui Kathleen Man Gyllenhaal, filmul urmărește impactul pe care viața intrauterină îl are asupra dezvoltării noastre. De la cercetători, medici și psihologi de renume mondial am aflat cum experiențele trăite de noi în perioada intrauterină ne modelează viitorul. Filmul este subtitrat in limba romana, iar ISTT este unic detinator in Romania al drepturilor de difuzare a documentarului. Dacă vreți să îl vizionați, urmăriți pagina ce conține calendarul evenimentelor ISTT pentru a afla când se mai organizează workshopuri despre trauma timpurie.

Din subiect tabu, bine ascuns, de nevorbit, trauma, ca subiect de studiu și cercetare, ajunge din ce în ce mai accesibilă publicului larg, iar acest lucru nu poate fi decât motiv de bucurie! Știți că primul workshop despre trauma timpurie de la ISTT s-a ținut cu sala plină, iar a doua ediție s-a organizat pentru că au fost foarte multe înscrieri pentru prima ediție?

 

 

Cum gestionezi relația cu mama toxică?

Am scris aici despre cateva indicii clare care îți arată că ai o mamă toxică. Tare multe au fost replicile, mesajele care sunau cam așa: “zici că ai scris despre mama; ok, e toxică, acum ce fac? cum gestionez relația cu ea?”

Așa că iată acest articol care are ca scop să vă aducă la îndemână câteva idei practice pentru a gestiona relația cu mama toxică. Cred că cel mai important pas pe care îl poate face cineva care o astfel de mamă (există și tați toxici, chiar și parteneri toxici, voi aborda toate cazurile în articole viitoare) este conștientizarea situației.

A fi implicat într-o astfel de relație (și culmea, nu prea putem să evităm situațiile astea, pentru că e vorba de propriile mame) înseamnă un consum enorm de energie, de timp, înseamnă să trăiești într-un carusel emoțional care nu știi niciodată când te va duce în sus, în jos, când va coti sau când va accelera.

Înainte de a trece la soluțiile practice, voi descrie pe scurt efectele pe care o mamă toxică, prin comportamentele, atitudinea și manifestările ei,  le are asupra vieții emoționale a copilului/copiilor săi.

  • Vinovăție cronică. Cu o astfel de mamă și cu pleiada de situații pe care le trăiești alături de ea, este foarte posibil ca după o viață de trăit cu ea, să te simți vinovat/ă chiar și atunci când nu e nevoie. Chiar și atunci când situația nu o cere…iar acest simptom te poate ține pe loc, te oprește din evoluție și îți intoxică bruma de relație pe care o poți avea cu tine însuți/însăți.
  • Te neglijezi în detrimentul fericirii și bunăstării altora. A renunța la tine, la împlinirea nevoilor tale, la dorințele tale, la ce este al tău, ca alții să fie mulțumiți, satisfăcuți devine un obicei consumator de energie, dăunător pe termen lung. Avem bineînțeles, cu toții, momentele noastre de altruism, momente în care vrem să-i surprindem plăcut pe cei din jurul nostru, facem sacrificii, dar atunci când “eu nu sunt important/ă” devine un mod de relaționare, de existență, este evident că nu este benefic pentru noi înșine. Pentru că, în foarte multe cazuri, limitele în ceea ce-i privește pe copii lipsesc cu desăvârșire pentru o mamă toxică, aceștia rămân într-o simbioză nocivă cu mama. Iar de aici, următorul efect al unei mame toxice asupra copiilor săi:
  • Lipsa cunoașterii de sine, lipsa direcției, a sensului, a unui drum personal. Pentru că o mamă toxică vrea mereu să controleze întru totul, vrea să controleze acțiunile, gândurile, emoțiile celorlalți, copiii acesteia ajung să fie versiuni mai mici ale ei. Copiii unei mame toxice sunt foarte deconectați de eul lor cel mai adânc, nu reușesc să-și identifice nevoile, dorințele, nu pot să stabilească limite în legătură cu propria lor persoană, vor trăi de cele mai multe ori o viață a mamei trasă la indigo.
  • Un alt efect pe care îl are traiul cu mamă toxică este lipsa unui atașament sigur. Puteți citi despre tipurile de atașament pe larg, pe site-ul Dianei Vijulie. Este evident că atunci când crești cu o mamă care se manifestă așa cum am descris pe larg în acest articol, nu este posibilă dezvoltarea unui atașament sigur. Premisele unui atașament sigur (siguranța și răspunsul la nevoile emoționale) sunt încălcate cu totul în cadrul unei relații cu o mamă toxică.
  • Stimă de sine scăzută. Ținând cont că una din cele mai puternice senzații care te urmărește de-a lungul vieții, atunci când ai o mamă toxică, este că nimic din ce faci nu este bun, nu atinge așteptările mamei, nu este de ajuns, stima de sine se duce vertiginos în jos. De multe ori, chiar prin comparații cu ea însăși, o mamă toxică reușește să-și pună la pământ copiii, arătându-le că eforturile pe care ei le depun sunt egale cu zero, că niciodată nu vor reuși să realizeze ceva iar sentimentul general transmis este: “nu ești bun, orice-ai face, nu o să mă impresionezi”.
  • Anxietatea, depresia, lipsa de încredere în cei din jur. Acestea sunt moșteniri clare ale unei mame toxice, deoarece starea de alertă continuă, baletarea printre dorințele mamei toxice, negarea și reprimarea propriilor emoții, aduc copilului o stare continuă de anxietate, ce poate fi internalizată și purtată de acesta întreaga viață. De asemeni, din cauză că mama toxică este rareori disponibilă emoțional pentru copil, acesta crește cu modelul mental “nu mă pot baza pe nimeni”, acest model răsfrângându-se asupra tuturor relațiilor pe care copilul unei mame toxice le stabilește de-a lungul vieții.

Și acum hai să vedem ce putem face ca să supraviețuim relației cu mama toxică, să reducem din efectele pe care comportamentul acesteia le are asupra echilibrului nostru emoțional…

ACCEPTAREA. Primul, cel mai important consider eu și de multe ori cel mai voluminos, mai greu de procesat este acceptarea. Nu poți schimba sub nicio formă cine este mama ta. Nu poți schimba relația, nu o poți face să dispară efectiv, ca și cum ai face o magie.

A accepta situația, a accepta că mama ta așa este, nu înseamnă nici că ești de acord cu ea, nici că o susții, nici că deodată comportamentul ei devine justificat. Nu, a accepta înseamnă a face pace cu prezentul, cu realitatea, așa cum sunt ele. De multe ori, noi îndulcim realitatea, o ajustăm, dar procedăm așa doar pentru că ar fi prea multă durere de înfruntat…

Mintea noastră distorsionează realitatea, folosește mecanisme de protecție ca să ne protejeze de durere, de situațiile neplăcute, de ieșirea din zona de confort, iar negarea este mecanismul de protecție ce se opune acceptării. Atunci când nu te lupți cu realitatea, când nu i te opui, când nu judeci, atunci accepți! În cele mai multe cazuri, copiii părinților/partenerilor toxici fie neagă situația, fie raționalizează (încearcă să estompeze comportamentele toxice, le aduc o grămadă de argumente ce vor să fie logice și le minimalizează efectele).

FII ATENT/Ă LA REACȚIILE TALE. În acest tip de relație, cu o persoană toxică, a îți exprima nemulțumirile referitor la comportamentul celuilalt e cam ca atunci când faci scuipi contra vântului: totul se întoarce asupra ta! Dacă vei încerca să îi spui mamei tale că e ceva în neregulă cu ea, că nu e potrivit comportamentul ei, imediat va învârti situația astfel încât tu să pari un agresor iar ea o victimă. Exprimă ceea ce simți la persoana întâi, formulează despre tine; cel mai probabil emoțiile și mesajul tău vor fi ignorate și răstălmăcite, dar important este că tu susții o poziție despre ceea ce simți tu și că nu mai reprimi ceea ce simți.

STABILEȘTE LIMITE. Pare teribil de greu de realizat, mai alex în contextul în care pentru un părinte toxic limitele sunt o glumă bună. Limitele sunt, într-o asemenea situație, esențiale. Nu uita că scopul este să te protejezi și să comunici celeilalte persoane când ți-au fost încălcate limitele personale. Stabilirea limitelor te protejează de durere; a nu permite tratamentele dureroare, neplăcute, deranjante sau cele care te pun în pericol reprezintă dovezi ale iubirii tale de sine, ale stimei de sine și ale compasiunii față de tine însuți/însăți.

În prezent, deși  este greu de crezut, ești un adult puternic, capabil să oprească acțiunile care îl deranjează și îl rănesc. Este foarte posibil ca în interacțiunile cu mama ta să te simți mic/ă, să te cuprindă neputința și să crezi cu tărie că tu nu poți spune “nu” sau că sub nicio formă nu poți opri ceea ce se întâmplă.

Folosește cuvinte simple, clare, concise, prin care să exprimi ceea ce simți și care sunt limitele, ce este permis și ce nu în legătură cu persoana ta:

  • “Nu mă simt confortabil când faci comentarii despre greutatea mea. Mie îmi place foarte mult rochia, mă simt foarte bine în ea, nicidecum plinuță sau grasă!”
  • Nu accept să mă mai strigi cu porecle sau diminutive. Te rog să te oprești!
  • Te rog să nu mă mai compari cu fratele meu.
  • Te rog să-ți anunți vizitele, nu ne este confortabil să primim vizite neanunțate.

relatie mama toxica alexandra moga

DĂ-TE UN PAS ÎN SPATE. Dacă îți iei un răgaz ca să analizezi situația, vei observa că îi cunoști tehnicile și metodele în detaliu. Este nevoie de timp ca să conștientizezi aceste modele de reacție și de relaționare, poți încerca pentru o perioadă, doar să o asculți și să o observi. Fă asta ca și cum ai fi un cercetător. Observă și chiar notează, dacă simți nevoia, ceea ce descoperi în acest timp, compilează iar pe măsură ce îi cunoști mai bine comportamentul, reacțiile, vei avea un control mai mare asupra ceea ce este cel mai important, tu (și emoțiile tale).

În momentul în care finalizezi puzzle-ul mental și înțelegi că viziunea mamei tale despre viață, oameni, relații și emoții sunt într-un anume fel, îți va fi ușor să recunoști aceasă viziune când ea va fi exprimată în interacțiunile voastre. Fă din siguranța ta emoțională un scop major, iar în momentele în care te simți tras/ă în furtuna emoțională a mamei, dă-te un pas în spate, întreabă-te ce înseamnă asta (ceea ce se întâmplă) și de ce se întâmplă, dar și mai important, întreabă-te cum poți să fii tu în siguranță.

GĂSEȘTE O REȚEA DE SUSȚINERE EMOȚIONALĂ. Sau creează-ți-o. Persoanele toxice sunt disimulatori foarte buni. Se pot preface atât de bine atunci când sunt în public, încât ai crede cu tărie că sunt niște oameni minunați, inocenți și blânzi. Cel mai probabil prietenii sau rudele nu te vor crede pentru că ei nu cunosc aceste laturi ale personalității mamei tale pe care tu le cunoști atât de bine… Iar pentru a trece cu bine peste reorganizarea relației cu mama ta, ai nevoie de oameni echilibrați emoțional, pozitivi, empatici, calzi; dacă sunt oameni care au trecut sau trec și ei prin ceea ce treci tu, cu atât mai bine pentru că vor înțelege mult mai bine ce ți se întâmplă și ce nevoi ai.

Mergi la terapie, efectele psihoterapiei sunt de necontestat. Nu te duce la terapie gândind că e panaceu universal, nu îți va schimba viața și nu vei mai avea probleme niciodată, dar cu siguranță te vei schimba tu și vei ști cum să abordezi dificultățile din viața ta. Te vei întâlni pe drumul schimbării cu o grămadă de mecanisme de protecție, de blocaje, e lung și anevoios drumul, dar la final vei fi cu siguranță mulțumit/ă!

Am lăsat pentru la urmă această opțiune, deoarece o puteți folosi atunci când nimic nu funcționează, și când simțiti că ați încercat totul pentru a face această relație să meargă. Dacă vă sunt afectate semnificativ sănătatea fizică și psihică, familia, relațiile cu copiii și partenerul de viață, atunci poate ar fi o variantă să alegeți să tăiați orice legătură cu mama toxică.

RUPE LEGĂTURA. Pare înfricoșător când te gândești cum ar fi… te sperie gândul că vei rămâne singur, te macină ideea că nu e corect, este posibil să fii influențat/ă și de credințele tale religioase care susțin cinstirea părinților, dar în momentul în care tu suferi extrem de tare, poate aceasta este cea mai bună variantă.

 

Cu siguranță te vei simți copleșit/ă de vinovăție la început, dar pe parcurs vei vedea că pacea și liniștea își vor face din ce în ce mai mult loc în interiorul tău. Nu este nimeni obligat să îndure suferințe, dureri și umilințe, de la nicio altă persoană, cu atât mai mult de la părinții săi!

Este în regulă să încerci tot ce îți stă în putință ca să faci relația să meargă. Dar responsabilitatea calității unei relații este a ambelor persoane implicate în acea relație. Vei putea observa că, atunci când vei stabili limite, mai degrabă vor tăia contactul cu tine, decât să facă o concesie și să respecte limitele/regulile propuse de tine. Am auzit de cazuri în care, după ani buni în care nu au vorbit cu părinții, copiii au reluat legătura cu părinții lor toxici, dar în loc să se bucure de relația cu copiii lor, părinții s-au folosit de ocazie ca să se răzbune și să lovească iar.

Din nou, vă fac atenți. Nu discutăm despre majoritatea părinților, cei care sunt persoane cât de cât echilibrate emoțional. Discutăm despre cazurile extreme, de părinți abuzivi din punct de vedere emoțional și fizic.

Puteți citi și despre cum recunoști o mamă toxică.

Sursa foto: Pinterest.com