Mi-e frică să merg la doctor!

Nu este nicio plăcere să avem copiii bolnavi, suntem copleșiți de îngrijorare, ne doare să-i vedem în durere, în suferință, iar pe lângă acestea se adaugă și stresul vizitelor la doctor. Ne confruntăm cu lipsa lor de cooperare, cu lipsa de răbdare până intrăm în cabinet, cu refuzul lor de a lua tratamentul prescris.

Știind cât de importantă este sănătatea, ne dorim ca și copiii noștri să fie sănătoși și, pe termen lung, să poată să acționeze atunci când au probleme medicale. Cred că toți avem câte o cunoștință sau am auzit de câte cineva care afirmă cu mândrie “eu nu merg niciodată la doctor!” sau refuză cu vehemență să meargă la un control, chiar și în stadii avansate ale bolii ori atunci când sunt în suferință majoră.

Frica de doctor nu este specifică doar copilăriei, ea merge în cele mai multe cazuri alături de persoana respectivă până la maturitate, uneori chiar toată viața.

Cum putem proceda noi, ca părinți, pentru a-i ajuta pe copii să aibă o viziune sănătoasă asupra îngrijirii/tratării corpului(despre tratarea psihicului altă dată) și o relație caldă cu doctorul, orice specialitate ar avea acesta?

Nu păcăli copilul! Spune adevărul! Ne gândim de multe ori că vrem să-i protejăm, că nu vrem să sufere, că nu vrem să se confrunte cu durerea… Poate avem noi trăiri dificile imaginându-ne că pielea lor fină ar putea fi înțepată de un ac, poate ne e greu să ne gestionăm emoțiile în legătură cu o intervenție medicală mai complexă, iar din aceste motive îndulcim adevărul. Folosim metafore, simboluri (fluturaș pentru branulă, albinuță pentru freza de la dentist), le spunem că nu o să doară deloc, că nu o să simtă nimic. Știm toți că într-adevăr doare atunci când un ac îți înțeapă pielea, știm că apare un disconfort la recoltarea unei probe pentru exsudat, știm că atunci când te așezi pe patul de consultații al unui doctor te poți simți emoționat. Copilul se va simți teribil atunci când va constata că doare într-adevăr, încrederea în tine va scădea, iar pe viitor va pune la îndoială mesajele care vin de la tine.

Discutați înainte! Explică! Copiii au nevoie să știe dinainte ce urmează să se întâmple, îi ajută să se simtă în siguranță. Dacă ne analizăm și noi, adulții, pe noi înșine, cu totul altfel sunt experiențele predictibile, reușim să ne gestionăm emoțiile mai eficient, iar simplul fapt că știm ce urmează să se întâmple ne da un sentiment de siguranță.

Nu este nevoie să le prezentăm o fișă plină de termeni medicali, ci să le explicăm într-un limbaj adaptat vârstei ce se întâmplă cu ei:

“Uite, te șimti atât de rău pentru că există un virus în burtica ta, iar ca să poți să te simți bine din nou este nevoie să mergem la doctor, să pună o picătură de sânge de-al tău la un aparat special, să vedem ce virus este iar apoi să luăm un tratament ca să îți treacă”.

“În gâtul tău și în nasul tău și-au făcut casa niște bacterii și vom merge să le ia doctorul pe un băț ca să știe ce fel de bacterii sunt, iar apoi vei lua niște soluții speciale care le fac pe bacterii să plece, iar gâtul și nasul tău vor fi iar sănătoase și te vei simți mai bine”.

Acceptă-i emoțiile și ajută-l să le gestioneze! Plânsul, din cauza emoțiilor puternice sau din cauza durerii, este normal. Nu rușina copilul și nu-i nega emoțiile, în schimb creează un spațiu sigur unde el să își poată exprima emoțiile. Posibilitatea exprimării emoțiilor și susținerea venită din partea părinților ajută enorm copiii să treacă mai ușor peste momentele dificile din timpul vizitelor la medic sau din timpul tratamentelor. Copiii simt anxietate atât înaintea vizitei la doctor, cât și în timpul acesteia. Faptul că noi le acceptăm emoțiile legate de vizita la medic este benefică deoarece întărește relația bazată pe încredere dintre noi și copiii noștri.

Deși copiii învață din comportamentul nostru și din modul în care noi ne gestionăm emoțiile (abilitățile de inteligență emoțională sunt involuntar moștenite de la părinți), putem să le oferim niște tehnici specifice pentru a-și controla emoțiile și pentru a trece mai ușor peste momentele dificile, dureroase din timpul vizitei la medic sau din timpul intervențiilor medicale.

Le puteți împărtăși tehnicile pe care voi le folosiți pentru a naviga pe oceanul emoțiilor dificile, cum ar fi: concentrarea asupra respirației, readucerea conștientă în memorie a unui episod plăcut, relaxarea prin concentrarea asupra tuturor grupelor de mușchi, pe rând, păstrarea unui obiect/jucărie preferată alături de ei de-a lungul vizitei sau tratamentului.

Jucați-vă! Fie că vă jucați înainte de vizita la doctor sau după, jocul este întotdeauna de folos. Pentru că jocul este limbajul universal al copiilor și de asemeni, prin rolul său terapeutic, jocul ne ajută să pătrundem în universul interior al copiilor și să identificăm emoții legate de vizita la doctor care altfel ar fi fost greu de pus în cuvinte pentru cel mic. Tot prin joc îi putem ajuta pe copii să descarce tensiunea emoțională existentă/acumulată ce este în legătură cu vizitele la doctor și intervențiile medicale.

Urmați cu încredere copiii în jocurile în care vă invită, deoarece ele reprezintă oportunități de conectare și de gestionare a fricii de doctor! Întotdeauna mi-a plăcut să vizualizez jocul cu copilul ca pe un dans: fac ei un pas, ne indică ceva, ne dau un semnal, noi reacționăm, venim cu o replică sau cu o acțiune în cadrul jocului, apoi putem observa ce răspuns au copiii. Urmăm copiii și conducem jocul, acestea pe rând…

Există o perioadă în viața lor în care copiii sunt pasionați de instrumentarul medical de jucărie. Cred că toți am avut o trusă de doctor în copilărie…folosiți cu încredere aceste jucării și pentru copiii voștri, sunt tare de folos!

Susține-l și stabilește limite atunci când este nevoie. Se zice, apropo de stabilirea limitelor, să ne alegem bătăliile, să evităm să stabilim limite inutile. Avem o serie de situații în care limitele nu sunt negociabile: situațiile ce implică agresivitate, cele ce țin de pericole extreme și cele care țin de sănătate (spre exemplu, nu voi negocia niciodată apropo de realizarea unei tomografii sau a unui EKG; voi face tot posibilul să trecem cu bine de experiența respectivă, dar nu le voi anula pentru a evita emoțiile dificile pe care trebuie să le înfruntăm). Chiar dacă are un gust neplăcut, chiar dacă e neplăcut să punem ser fiziologic în nas, chiar dacă un exsudat produce un disconfort, voi insista ca aceste experiențe să aibă loc. Voi insista cu blândețe, cu respect, cu empatie.

Analizează-te și pregătește-te tu în primul rând! Dacă vrei ca al tău copil să nu aibă frică de doctor, poate ar fi de folos să arunci o privire și asupra ta, asupra relației pe care tu o ai cu corpul tău și cu specialiștii ce se ocupă cu îngrijirea lui din punct de vedere medical. Dacă tu însuți ai o reținere atunci când vine vorba de a vizita un doctor, atunci fii atent/ă, deoarece fricile noastre se transmit foarte ușor copiilor.

De asemeni, învață să-ți gestionezi emoțiile deoarece atunci când trece printr-o intervenție medicală dificilă sau chiar și când se confruntă cu emoțiile unui simplu control, copilului tău nu îi este de folos să primească și încărcatura ta emoțională…ei au nevoie de noi calmi și stăpâni pe noi înșine.

Renunță la condiționări și manipulări. Mie personal mi se ridică părul pe ceafă când aud clasicele amenințări: “dacă nu ești cuminte/mai țipi/mai alergi pe aici (iar el e deja de două ore acolo pe hol), iese doamna doctor și-ți face injecție în limbă!”, “dacă nu intri și nu deschizi gura la doamna doctor, plec și te las aici!”, “dacă nu te joci frumos, vine salvarea și te ia!”. toate acestea nu fac decât să nască frică în copiii noștri. Ele nu îi apropie de oamenii care ar trebui să aibă grijă de corpurile lor. Copiii nu vor merge cu deschidere și încredere la doctor dacă noi îi amenințăm că medicul îi pedepsește pentru că nu sunt cuminți.

Nici recompensele nu sunt extraordinare atunci când vizităm medicul. Baza sănătoasă pe care am vrea să construim relația cu medicul se dărâmă atunci când noi mituim copilul ca să meargă la medic. Mai de folos ar fi să ne vadă pe noi cum ne comportăm în cabinetul unui medic, să ne însoțească atunci când este posibil și să vadă cum ne comportăm noi.

Comunică asertiv cu personalul medical! Este important, de asemeni, poziția pe care noi o luăm față de personalul medical cu care intrăm în contact. Știm cu toții cum este sistemul medical din România, și cu câte provocări ne întâlnim atunci când suntem bolnavi, dar dacă noi comunicăm asertiv cu personalul medical, copilul nostru va învăța pe viitor să comunice și el eficient. Medicii și asistentele sunt și ei oameni, iar acest lucru contează mult pentru copii. Să ne adresăm cu blândețe și cu respect, și și cu acestia să stabilim limite sănătoase.

Voi ce ați mai adăuga, ca tehnică ce funcționează în cazul copiilor cărora le este frică de doctor, pentru a o diminua?

În lumea emoțiilor – ajutorul tău în relația cu copilul

Teorie este peste tot în jurul nostru. Suntem înconjurați de rețete despre creșterea și educația copiilor noștri. Ne simțim confuzi când auzim de numeroase tipuri de parenting și nu mai știm pe ce drum să o pornim, nu ne mai regăsim pe noi înșine în ceea ce aplicăm cu copiii noștri.

Ceea ce ne lipsește este armonizarea între ceea ce simțim, ce vine din interiorul nostru, cu aspirațiile și viziunea pe care o avem pentru relația cu copilul pe termen lung.

Ai vrea să știi că faci cel mai bine pentru copilul tău, dar ai vrea și să fii bine cu tine și este greu să păstrezi un echilibru între aceste părți importante din viața ta.

Devino cel mai bun părinte pentru copilul tău participând la cursul “În lumea emoțiilor“. Acest curs îți oferă:

  • informație documentată științific despre “cum funcționează ființele umane” în ceea ce privește emoțiile.
  • soluții concrete pentru situațiile problematice.
  • îndrumare/ghidaj/consiliere atunci când întâmpini dificultăți în practică, alături de copil.
  • instrumente practice cu efecte vizibile.

Schimbarea nu este ușoară! Dar este posibilă. Ceea ce investești aici, în cursul acesta, timp și finanțe, se va întoarce la tine în timp, și se va oglindi cel mai bine în relația cu copilul tău și în bucuria, veselia și cooperarea din familia voastră.

Ce va fi diferit după finalizarea cursului:

  • Vei înțelege ce stă în spatele comportamentelor dificile ale copilului tău.
  • Vei ști cum să ajungi la cooperare FĂRĂ: pedepse, recompense, enervare.
  • Vei regăsi încrederea în tine și vei lăsa deoparte nesiguranța.
  • Vei reuși să identifici punctele problematice și să aplici instrumente eficiente.
  • Vei ști cum să fii un părinte calm și împăcat cu el însuși.
  • Vei putea să stabilești limite și să comunici cu copilul astfel încât să te faci înțeles.
  • Vei învăța să asculți și să lucrezi cu propriile blocaje atunci când beneficiezi de ascultare.

Până acum ai procedat într-un anume fel. Și te regăsești în același blocaj inițial sau în unul și mai adânc!

Ai două variante: să mergi în continuare pe același drum neproductiv sau să faci o schimbare!

Fă un pas, alături de mine,  către o relație mai bună cu copilul tău! Ceea ce vei învăța la curs este benefic atât pentru familia ta și se va reflecta în calitatea relațiilor dintre voi și a timpului petrecut împreună!

Taxa de participare la curs este de 400 ron. (taxa se achită prin transfer bancar, în avans).

Cursul se desfășoară de-a lungul a 4 săptămâni; ne întâlnim joia la Centrul Pronatalita (București, str. Hristo Botev nr 10, etaj 1, interfon 2) între orele 10.30-13.30, pe 4, 11, 18 și 25 mai.

Pentru a putea acorda atenția necesară fiecărui participant numărul de locuri disponibile este limitat la 6.

Mă înscriu!

Temele abordate în cele patru săptămâni de curs:

  • conceptul de conectare și scurtă incursiune în anatomia creierului în ceea ce privește emoțiile
  • limite și comunicare
  • plânsul, crizele de furie, tantrumuri
  • gestionarea conflictelor
  • gestionarea emoțiilor
  • reziliența și prezența conștientă
  • importanța jocului în relația părinte-copil: conectare, comunicare, rol terapeutic.
  • ascultare activă, descărcarea tensiunii emoționale.

Fii tu bine și vor fi și ei bine!

Cum ajungi să nu mai fii bine?

Viața de părinte este în cele mai multe cazuri o viață intensă, plină. De întâmplări, trăiri, conștientizări, gânduri…mie-mi place să o asemăn cu un carusel. Nu e de ajuns că mintea noastră umblă ca o maimuță liberă, așa cum spun înțelepții din Orientul Îndepărtat, dar aglomerația și viteza sunt aproape pretutindeni. Dat fiind ritmul rapid al vieții noastre, nu reușim să ne aplecăm cu atenția asupra trăirilor noastre, nu reușim sa fim prezenți în mod conștient în activitatea noastră zilnică.

Nu-i prea ușor să fii părinte, aș afirma gândindu-mă la provocările pe care părințeala ni le aduce. Cu alte cuvinte, a fi părinte ne duce fără să vrem într-o zonă de schimbare și adaptare, prin oportunitățile de învățare pe care le întâlnim.

Când apar copiii ne concentrăm foarte tare pe “cum să fac/cum e mai bine?”. Și ne concentrăm, analizăm, citim, ne interesăm, dezbatem, punem în aplicare, iar toate acestea necesită timp, resurse, energie. Nu mai rămâne timp și pentru noi. Nu mai avem chef, nu mai avem răbdare. Ce mi se pare interesant este că pentru o vreme poți supraviețui fără a te concentra și pe tine, dar de la un punct încolo răzbate nevoia. Iese la suprafață.

Ce se întâmplă când nu ești bine?

Se întâmplă să ai cu tine un bagaj emoțional mult mai mare decât poți duce. Se întâmplă să nu mai vrei să vezi pe nimeni în fața ochilor. Să vrei să dormi o săptămână întreagă sau să intri și să trăiești într-o peșteră pentru următorii cinci ani. Uneori îți vine să ieși așa cum ești, pe stradă, cu elasticul de păr verde și pantalonii de casă pătați, doar să nu-i mai auzi certându-se și a douăzeci și patra oară iar alteori ți se ia să faci aceleași lucruri în fiecare zi, ca în filmul “Ziua Cârtiței”. Se întâmplă să te surprinzi strigând la copil pentru că zdrăngăne o masinuță sau pentru că vrea fesul albastru în loc de cel verde pe care i-l oferi tu. Te enervează oamenii care trec pe lângă tine, se uită la tine, respiră lângă tine…

Toate aceste situații sunt semnale de alarmă trimise din interiorul nostru, pentru ca noi să mai îndreptăm atenția și acolo. Este firesc și stă în natura noastră să căutăm și să ne dorim experiențe pozitive, plăcute. Se pare că secretul unei vieți echilibrate este să ne acceptăm trăirile negative/neplăcute.

La fel cum copiii noștri ne semnalează prin comportamente “nepotrivite” faptul că au nevoie de noi și că au nevoi neîmplinite, așa cum povesteam și aici, la fel ne putem imagina că trăirile și stările noastre dificile, negative, sunt pancarte ridicate de interiorul nostru, pe care scrie: “am nevoie de tine!”.

Stările de neliniște, de deconectare de la sine și de preaplin sau gol emoțional se răsfrâng asupra relațiilor cu cei din jur. Dacă am elimina din peisaj nevoile neîmplinite nu am mai simți nevoia să strigăm la copiii noștri, nu am mai ajunge să îi repezim, să îi smucim sau să le vorbim urât. Așa că este nevoie să ne încărcăm bateriile din când în când!

Ce să fac să fiu bine?

Starea de bine, pace, calm, echilibru, nu este una care să vină de la sine, este nevoie de efort conștient pentru a elimina obstacolele. Iată câteva obiceiuri prin care să ai grijă de tine de sănătatea ta emoțională:

-fă timp în fiecare zi pentru ceva ce-ți place. Nu e nevoie să fie o activitate de anvergură, există mici gesturi și acțiuni care ne schimbă starea și ne încarcă pozitiv. Fie că alegi să citești câteva pagini dintr-o carte cât dorm copiii, că faci câteva mișcări de gimnastică sau că îngrijești plantele pe care le iubești atât de mult, toate acestea contează pentru tine! Chiar dacă par niște lucruri mărunte. Aceste activități contribuie la starea ta mentală. Este esențial să-ți conștientizezi nevoile și să îți asumi împlinirea lor.

-fii prezentă în mod conștient, cât mai mult. Cu cât trăiești mai conectată la clipa prezentă, cu atât vezi mai bine barometrul stărilor tale interioare, și poti acționa atunci când este nevoie. Dacă nu te conectezi la tine însăți, te vei trezi abia în momentul în care interiorul tău îți va trimite un mesaj, sub forma unei situații mai dificil de gestionat: te vei regăsi deodată strigând la copil, neputincioasă, cu o puternică senzație a lipsei de control.

– vorbește/petrece timp cu alte femei în situații similare, cu orizonturi similare; te va ajuta să realizezi că nu ești singura pe lume căreia i se întâmplă aceste lucruri. Parteneriatele de ascultare, chiar și la telefon, dar mai ales în persoană, ne ajută să trecem mai ușor peste sentimentele de izolare, tristețe, furie, neputință cu care ne putem confrunta în viața de părinte.

prioritizează și atunci când faci asta fii atentă la barometrul interior: te simți tensionată? ai nevoie de odihnă? cât de important este să speli vasele dacă este deja 00:30 și simți că ți se închid ochii dupa două nopți albe? pot fi adunate mâine jucăriile de pe jos? fă o prioritate din îngrijirea sănătății tale mentale, deoarece, peste ani, copiii nu vor mai ține minte dacă pe data X erau strânse jucăriile, dar este foarte probabil să țină minte dacă strigi la ei din cauza frustrării.

-în momente de criză, caută soluții și nu vinovați. Cu siguranță, dacă bona nu anunța azi dimineață la 8 că nu poate veni, lucrurile stăteau altfel. Sau dacă el nu uita că azi e ziua în care îi ia el de la grădiniță, sau dacă aveai vreo zece mâini…chiar era alta situația! Dar din nou, revino în prezent și vezi ce poți face pentru a rezolva situațiile-problemă. Efortul mental de a găsi vinovatul și sentimentele care se nasc în tine când abordezi situațiile din această perspectivă îți consumă energia și nu contribuie cu nimic la rezolvare.

meditează (adică antrenează-ți creierul pentru o mai bună concentrare); nu este nevoie de ore întregi de meditație, va fi de ajuns pentru început dacă imediat cum te trezești te concentrezi pe respirație și numeri douăzeci de cicluri inspir-expir. Poți face asta în orice moment al zilei, atunci când simți nevoia să te întorci la tine. Respirația e cel mai bun reper, este un proces continuu care se desfășoară de la sine.

Abilitățile noastre de a ne gestiona emoțiile își pun în mod direct amprenta asupra stării noastre mentale și aș îndrăzni să afirm că atunci când ne dezvoltăm inteligența emoțională, suntem mai fericiți și stabilim relații de calitate. În momentul în care reușești să recunoști emoțiile și să le gestionezi eficient, eviți amarul drum al reacțiilor necontrolate și al gesturilor care îi pot răni pe cei din jur. Mai mult decât atât, dacă totuși ai reacționat necontrolat, inteligența emoțională te ajută să repari greșeala.

Avem nevoie mai mult ca oricând să ne gestionăm emoțiile deoarece comportamentele noastre din prezent devin modelele mentale pe care copiii noștri le moștenesc, modele cu care vor pleca la drum în viață. Pe de altă parte, suntem și noi oameni, și avem nevoie de susținere și înțelegere, ca să putem da mai departe o moștenire valoroasă. La fel ca atunci când suntem în avion și suntem în situații de criză, ne punem nouă, primii, masca de oxigen și apoi copiilor. Ca să pot să fiu bine cu copilul meu, am nevoie să fiu bine cu mine mai întâi!

Și pentru că am scris despre părinți cu inteligență emoțională ridicată și despre cum să avem grijă de noi înșine, aș vrea să vă dau o veste bună: Laura Markham revine în România și va susține două conferințe (organizate de Totul despre mame) pe 13 mai, la București.

Cele două conferințe se intitulează:

-Cum să devii un părinte blând(10.00-13.00)
-Cum să crești un copil inteligent emoțional (14.30-17.00).

Iar voi, cei care sunteți cititorii mei, puteți beneficia de REDUCERE de grup, dacă vreți să participați la conferințe.

Dacă vă înscrieți 10 persoane, reducerea este de 10% iar daca vă înscrieți 15 (și mai mult de 15), reducerea este de 15%

Detalii despre conferință, aici:
http://e-parenting.ro/dr-laura-markham-la-bucuresti/

Iar pentru înscrierea pe lista de reduceri:
https://goo.gl/forms/bL0y7XzrBQrUMPJs1

Mi-ar plăcea tare mult să ne întâlnim la conferință, pe 13 mai! De asemeni, sunt curioasă să aflu, tu cum faci să reziști? Care e secretul tău? Cum ai grijă de tine ca să fii bine?

Participat-am la Women of Romania

Am credinţa despre femei că sunt puternice, dar atunci când sunt împreună ele sunt extraordinar de puternice. Când văd cum competiţia şi invidia îşi fac loc atât de uşor în relaţiile dintre femei, în locul susţinerii, empatiei şi ajutorului reciproc, mă înfurii şi mă întristez (şi nu rămân doar la furie şi tristeţe, lupt şi cu alte “instrumente”, cum ar fi atelierele despre feminitate).

Îmi place tare mult să lucrez  cu femei. Acum ceva timp aş fi zis că eu prefer mai degrabă echipele formate din bărbaţi, pentru că “ei nu bârfesc, domne’, nu-s invidioşi, nu-şi fac atâtea probleme, nu sunt miorlăiţi şi emoţionali (uhm, la fel că mine)” şi acum şi mai mult timp aş fi zis, pe vremea când eram la şcoală şi la liceu, că eu mă înţeleg mai bine cu băieţii, că-s mai băieţoasă. Dar de unde ideile acestea şi cum de în prezent sunt tocmai invers?

Hai să vedem! Poate că acum ceva ani aş fi preferat să lucrez cu bărbaţi din motivele enumerate mai sus pentru că nu ştiam cum să relaţionez cu femei, cum să mă apropii de ele, cum să înţeleg şi să neutralizez invidia, micile răutăţi, cum să lucrez eu interior cu ele atunci când le simt în mine. Părea şi încă pare foarte confortabil să fii (singură) femeie între bărbaţi, dar ceea ce ne scapă din vedere este că femeile se conectează la natură lor feminină şi se încarcă cu energie creatoare mai ales în prezenţa altor femei. Nu va grăbiţi cu roşiile şi cu “ce încărcare cu energie, că eu doar mă enervez când o văd pe aia de la Achiziţii, iar mama şi sor-mea îmi împuie capul cu prostii de fiecare dată!”.

Că să putem să ne conectăm cu natura noastra feminină şi să ne încărcăm cu energia aceea frumoasă a femeilor, este nevoie să (re)învăţăm să facem asta. O lungă perioadă de timp (câteva mii de ani), femeile (şi bărbaţii) au existat şi s-au desfăşurat în societăţi în care există sub diverse forme sexism, misoginism şi structuri de tip patriarhal. Toate aceste aspecte au influenţat într-o formă sau altă, deconectarea noastră de la natură feminină. Şi din acest motiv este nevoie să reînvăţăm conectarea la noi însene, că femei.

Acum am ajuns să gândesc tocmai invers pentru că reunindu-mă cu femei, apropiindu-mă de ele şi făcând un efort conştient să recunosc, analizez şi transform invidia şi răutăţile pe care le simţeam faţă de ele în ceva mai pozitiv, am reuşit să mă apropii de nucleul meu de femeie. În vremurile şi în situaţiile în care mie-mi era mai uşor să am în jur bărbaţi decât femei, poate pentru că era şi din cauza deconectării mele de feminitatea autentică sau a neasumării acestei feminităţi.

M-am bucurat foarte mult când am aflat că Impact Hub organiza evenimentul “Women of Romania” şi citind ce avea să se întâmple la această conferinţă, am ştiut imediat că vreau să particip. Am anunţat-o şi pe Diana, prietena şi colaboratoarea mea, şi tare bine am făcut că nu am ratat această conferinţă!

Dacă ar mai fi trăit mamaia mea, bunica maternă, cea la care am crescut de mică, de luni până vineri (în weekend la părinţi, cum se obişnuia în vremurile acelea), m-ar fi întrebat: “Şi ce ai văzut acolo, mamaie?”. La fel cum m-a întrebat ea şi când m-am întors după câteva luni de locuit în Belgia (bursă Erasmus). Şi răspunsurile la această întrebare au venit sub forma a numeroase discuţii despre cum e viaţă acolo, diferenţele între România şi Belgia, despre cum sunt oamenii, ce mi-a plăcut, ce nu, ce-am învăţat etc.

Women of Romania

Şi i-aş fi spus mamaiei mele că am fost într-un loc în care oamenii se adună să discute idei frumoase, cu impact, care schimbă mentalităţi şi transformă viitorul. Vlad Craioveanu a declarat despre conferinţă: ”Prin Women of Romania ne propunem să recunoaştem rolul şi contribuţia femeilor în antreprenoriat, să creăm un context favorabil de prezentare a succesului feminin cu scopul de a inspira şi încuraja femeile din România să-şi creeze propriul drum către performanţă, indiferent de domeniu”. Şi mi se pare fantastic că au reuşit. Cel puţin cu mine, aici am ajuns. Am plecat cu o scânteie de curaj, care procesată şi integrată în ceea ce eu am interior, aprinde entuziasmul şi pune în mişcare creativitatea.

Am urmărit atent femei de la care ai ce învăţa, dar şi bărbaţi: în deschidere a vorbit Hans Klemm, ambasador al Statelor Unite ale Americii iar în prima parte a conferinţei Dragoş Gheban, Managing Partner Catalyst Solutions – Talent & Employer Branding, a realizat o prezentare de ansamblu a contextului local al antreprenoriatului feminin.

Pe lângă scânteia de curaj, am mai plecat de acolo cu gândul la femeia în antreprenoriat ( cum îşi găsesc unele femei curajul să devină antreprenoare, care e mindsetul necesar pentru a face lucrul acesta?), mi-a plăcut foarte mult ideea ce a reieşit din primul panel, că între educaţie şi antreprenoriat este o strânsă interdependenţă, am regăsit ideea atât de dragă mie că atunci când îţi schimbi mindsetul/perspectiva de a privi lucrurile, schimbi aproape tot. S-a rostit îndemnul “crezi în tine!”, adresat femeilor. Apropo de acest îndemn, în mine s-au născut multe întrebări, printre care: cum să cred în mine, când încrederea asta în mine e atât de fragilă, nu am văzut-o, nu am reunoscut-o până de curând, nu ştiu să o hrănesc, să am grijă de ea; cum îi învăţăm pe copiii noştri (deopotrivă fete şi băieţi) să aibă încredere în ei, că să le fie moştenire pentru toată viaţa?

Un alt discurs care mi-a plăcut mult a fost cel al Elenei Badea, Managing Partner Valoria Business Solutions, care a avut ca idee centrală “contextul”. A prezentat ideea antreprenoriatului feminin şi diferenţele dintre femei şi bărbaţi prin prisma contextului. Un aspect esenţial este că timp de sute de mii de ani, diferenţele dintre bărbaţi şi femei au existat/există pentru scopul supravieţuirii speciei. În zilele noastre, existenţa noastră ca fiinţe umane nu mai este atât de ameninţată din punctul de vedere al supravieţuirii speciei, contextul este diferit. Întrebarea care s-a ivit este “celebrăm diferenţele dintre femei şi bărbaţi sau încercăm să nivelăm?” şi încă încerc să-mi răspund la această întrebare. Mi-ar plăcea mult să aud şi răspunsurile voastre, pe care le puteţi lăsa în comentarii la articol!

A fost fascinant să văd poveştile a patru femei de succes adresate în cadrul unui panel: Flavia Scînteanu (cofondatoarea companiei Dare to Rug), Mirela Bucovicean (fondatoarea Molecule F), Mirela Drăgoi (cofondatoarea Pet Star) şi Angela Achiţei (Preşedinte al Fundaţiei Alături de Voi). Fiecare are ceva special, unic, de la fiecare am învăţat ceva!

Un alt panel (au avut loc trei paneluri în cadrul conferinţei) a avut în centrul discuţiei rolul femeii în societate, şi mi-a plăcut muuuult, mult de tot că s-a discutat atât despre corporatiste, cât şi despre femei din medii defavorizate şi am înţeles că o femeie poate fi şi puternică, şi vulnerabile, şi sensibilă, şi tranşantă când e nevoie şi că pot coexista în acelaşi trup multiple valenţe ale feminităţii. Acest panel a fost moderat de Liana Alexandru iar participantele la discutie au fost: Ilinca Paun (Managing Partner at Colliers International Romania), Maria Gheorghiu (CoFounder OvidiuRo), Rodica Alexandru (CoFounder and General Director INOX INTERNATIONAL and BRINOX DEVELOPMENT) si Virginia Otel (Communication Leader Garanti Bank Romania si Vice-președinte al Professional Women’s Network).

The Bold Moment a fost panelul de discuţii în cadrul căruia Anca Georgescu-Aladgem (VP Mentoring PWN Romania), Corina Puiu (Co-Founder & Chief Executive Officer at Teach for Romania), Oana Craioveanu (CoFounder Impact Hub Bucharest) şi Oana Marinescu (Founder & Managing Director OMA Vision) au abordat subiecte precum greutăţile pe care le întâmpină o femeie antreprenor, opozanţii (multe dintre noi cunoaştem astfel de oameni) adică cei care atunci când ne aud iniţiativele ne spun direct: “eşti nebună, nu o să reuşeşti!” şi au pus accent pe “fii ce vrei tu să fii, femeie!”.

Un alt gând plăcut care s-a lipit de mine a fost că nu este suficient doar să ne gândim la idei, sau să le punem în practică aşa, pe ascuns, undeva mai în spate, stând într-un colţ, pentru că nimeni nu va veni să ne invite: “dar vai, hai! de când aşteptăm un proiect de genul ăsta!”. Este nevoie de curaj, de asumare, de încredere în sine, ce-i drept, parte din acestea vin şi din copilărie (cu gândul la cum se aplică în educaţia şi creşterea copiilor), dar le putem descoperi în noi orice vârstă am avea!

M-am bucurat tare mult să mă întâlnesc cu femei care mi-au fost colege atunci când am urmat cursul de formator la Institutul Român de Training, curs extreeeem de util pentru ceea ce fac eu acum, ţinut de oameni cu experienţă şi pasionaţi de ceea ce fac! A fost surprinzător într-un mod plăcut să le găsesc fie printre organizatori, fie între participanţi!

Încheierea a fost realizată de Alis Anagnostakis, trainer, coach şi fondator Mind Learners iar ceea ce a spus ea, că există oameni buni, care îşi fac extraordinar treaba, şi o fac pentru ei, şi există oameni excelenţi, care fac pentru alţii ceea ce fac. Alis are o poveste personală care inspiră, o priveşti şi te molipseşti de atitudinea ei pozitivă, cred că aş fi putut să o ascult muuult mai mult decât timpul pe care l-a avut alocat la conferinţă!

Cam asta a fost la Women of Romania! Mai vreau!  “Be bold for change”, sloganul sub umbrela căruia s-a desfăşurat evenimentul, mi s-a părut atât de inspirat pentru o conferinţă ce vrea să scoată la lumina potenţialul femeilor! Fiţi îndrăzneţe, dragilor, ridicaţi-va vocea, întindeţi mâinile şi, din ce în ce mai mult în ultimul timp, apar femei (şi bărbaţi) lângă voi care să vă susţină!

 

(Şi) intenţia contează

Conflictele apar din numeroase motive, printre care cel mai des întâlnite: puncte de vedere sau scopuri diferite, comunicare defectuoasă, competiţia, încălcarea limitelor şi ambiguitatea/confuziile.

Unele situaţii conflictuale devin de-a dreptul absurde, se construiesc straturi peste straturi şi de multe ori conflictele ajung să facă parte din viaţă noastră şi îndrăznesc să zic că ne devin dragi şi ne e greu să ne despărţim de ele. Dezvoltăm chiar ataşamente faţă de conflictele, durerile, suferinţele noastre, iar când, din greşeală, unele situaţii se rezolvă, căutăm cu toată fiinţa să umplem cu ceva golul acela, pentru că avem nevoie de acea parte care a dispărut subit, ca să ne simţim întregi.

Am experimentat în ultimele zile două situaţii care m-au pus pe gânduri în legătură cu naşterea conflictelor, comunicare şi intenţie. Acţiunile şi cuvintele noastre sunt conduse mereu de undeva din spate, de intenţiile noastre. Având în gândurile noastre cele mai bune intenţii: vrem să ajutăm, să consolăm, să fim alături de cei din jur, să-i susţinem, să ne protejăm pe noi înşine, să ne salvăm. Acest tip de conflict, care are la baza intenţia, deasupra căreia se aşează comunicarea defectuoasă, mi se pare unul din cele mai interesante tipuri de conflicte. Dar cine are pe lumea asta tipuri preferate de conflicte? “Bună ziua, mă numesc Alexandra, îmi place cafeaua cu lapte de cocos, îmi place să meditez şi să citesc şi îmi mai plac conflictele ce au la baza intenţia!”

Prima situaţie a avut loc în una di n dimineţi, când mă întorceam spre casă după ce lăsasem băieţii la grădiniţă. Copiii noştri sunt înscrişi la o grădiniţă minunată (este vorba despre grădiniţa Explore 100 Mogoşoaia), pe care atunci când am găsit-o, am zis clar şi răspicat “Asta e!” şi acolo i-am înscris. Şi cum incercam eu să ies din Mogoşoaia la 9 şi jumătate, moment care poate fi exprimat vizual printr-un şir luuung de maşini ce înaintează cu 10 Km/h, fiind pe banda I, am ales/decis/hotărât (pentru că eu sunt în controlul propriei vieţi, nu?) să mă transfer pe banda a doua.

Un domn a fost foarte amabil şi m-a lăsat să întru şi eu în şirul celor de pe banda a doua, apoi după câteva zeci de secunde ne-am regăsit iar unul lângă celălalt, doar că acum se schimbaseră rolurile: el era pe banda întâi şi eu pe banda a două. Recunoscându-l şi văzând că vrea să între şi el în şirul în care eram eu, apreciind distanţă dintre maşina mea şi cea din faţă, am zis: “e loc să intre şi omul asta? da şi nu, hai mai bine să mă dau eu repede în faţă că să poată intra în spatele meu în şir!” şi am accelerat repede că să-i fac loc. Chiar a avut posibilitatea şi spaţiu destul să se înscrie în spatele meu iar eu eram bucuroasă că am putut să întorc gestul! Şiiii momentul magic s-a destrămat când l-am văzut în oglinda retrovizoare pe domn gesticulând agitat şi explicându-mi prin limbajul semnelor: “te-am lăsat mai în spate să te bagi doamnă, şi acuma ce faci, te-ai băgat tu repede în faţă, nu puteai să mă laşi?”. Şi nu, nu cred că am interpretat eu ceva diferit de ceea ce voia el să transmită, era clar, chiar a “mimat” bine ce se întâmplase.

Deci intenţia mea de a-i face loc cât mai repede, în contextul în care nu apreciasem bine spaţiul din faţă (după ce accelerasem mi-am dat seama că poate chiar avea loc), fusese interpretată greşit şi eram muştruluită pentru că “m-am băgat în faţă ca o nerecunoscătoare”. Cea mai puternică nevoie în momentul ăla era să îi spun omului că nu asta a fost intenţia mea şi că s-a înţeles greşit, aş fi vrut să am o pancartă pe care să o scot pe geam şi acolo să fie explicat totul, dar mi-am dat seama că suntem amândoi adulţi şi că (teoretic) ar trebui să putem trăi în continuare şi ar trebui să ne gestionăm sentimentele apărute în urma “incidentului”.

A doua situaţie s-a întâmplat între mine şi soţul meu atunci când am mers la casa noastră de lângă Târgovişte, şi am hotărât să petrecem un weekend prelungit acolo. Ţinând că este o casă la care ajungem destul de rar (deşi ne-am dori să facem asta mai des), apar destul de multe probleme legate de întreţinere: se aşază praful prin casă între sosirile noastre, mi se usucă plantele pe care mă tot încăpăţânez să le ţin acolo, se înfundă scurgerile/canalizarea etc. Soţul meu avea nişte întâlniri cu oameni din zonă cu care lucrează, eu de asemeni aveam nişte drumuri de făcut, baletam unul pe lângă celălalt, fiecare cu “to do list”-ul lui.

La un moment dat, gândindu-mă să îi las mai mult spaţiu de lucru (copiii voiau să petreacă timp cu el, soţul meu trebuia să plece, nu prea înţelegea nimeni nimic din weekendul ăla prelungit), am hotărât să vin înapoi în Bucureşti cu copiii. Voiam să îşi facă lucrurile neperturbat, să se poată concentra, şi aşa că în timpul unei întâlniri pe care el o avea cu cineva, i-am trimis un sms în care i-am zis “vreau să plec la bucureşti cu copiii când vii, fac bagajul, etc.” Observaţi comunicarea defectuoasă, da? Omul a venit disperat înapoi de la întâlnire, înţelegând că eu vreau să se grăbească, pentru că vreau să plecăm cât mai repede, a stat stresat la întâlnire, venise deja “încărcat” cu o anume energie înapoi acasă. Şi din nou putem observa cum intenţiile contează. Ne-am aşezat frumos la masă din curte, la aer şi i-am explicat intenţia mea de a-l lasă să îşi facă lucrurile în linişte; de asemeni am constatat că suntem de acord că nu vrem să ajungem la situaţia în care nici el nu apucă să-şi facă treaba şi nici copiii nu au împlinită nevoia de a se conecta cu el/noi şi am decis să revenim în Bucureşti.

Cred că din întâmplările acestea, care sunt doar două, din trecutul apropiat, putem observa cum chiar dacă avem intenţii bune putem face unele acţiuni sau putem spune ceva care să ajungă distorsionat la celălalt. Eu am mai extras ca învăţătură, din situaţiile astea două, că este important şi cum ne gândim noi la intenţiile celuilalt într-o situaţie conflictuală. Poate lucrurile ar fi stat diferit dacă domnul şofer din prima întâmplare şi soţul meu ar fi avut de la început în minte că eu am intenţii bune.

Majoritatea dintre noi nu este educată aşa, i-am auzit deseori pe părinţii noştri: “lasă că ştiu eu că X vrea doar să-mi facă rău, are ceva cu mine, e invidios că..”. Din nou, este o parte a modelului nostru mental pe care o putem educa. Eu cred că dacă ne gândim că oamenii au intenţii bune şi că poate modul în care îşi exprimă intenţiile nu e cel mai bun, am evoluat un pic! Aici aş da ca exemplu situaţia în care bunicii dau sfaturi necerute copiilor lor deveniţi părinţi: este clar că bunicii au intenţii bune, doar că alte părţi ale modelului mental au nevoie să fie upgradate:

-comunicarea (cum îi spun copilului meu adult că eu cred că ar trebui o căciuliţă acestui nou-născut fragil?)

-limitele (am eu dreptul să mă duc cu bocancii în viaţa lor de familie, chiar dacă e copilul meu, şi să le spun cum să-şi crească copiii, chiar dacă pe mine mă irită îngrozitor?)

-acceptarea (pot eu să accept că aceste fiinţe umane, printre care şi copilul meu adult, îşi cresc copilul diferit de cum am făcut-o eu?)

-autoanaliza (oare căciuliţă aia este chiar bună pentru copil? este valida părerea, opinia, sfatul meu? specialiştii ce zic? ce mai zic studiile din prezent, faţă de informaţiile pe care le am eu de când copiii mei erau mici şi le puneam căciuliţă?)

Aveţi şi voi situaţii în care intenţiile voastre puse în acţiune sau în cuvinte au luat o turnură neaşteptată?

Sau situaţii în care dacă aţi fi presupus că intenţiile celuilalt sunt bune, lucrurile ar fi stat altfel?

Va invit să le împărtăşiţi în comentarii!

Credit foto: Kieran Ingram, James Yang, Pinterest.com

Doar cu tine face aşa!

Spuneţi-mi, va rog, că nu doar eu am auzit asta despre ai mei băieţi minunaţi! Că vi se întâmplă şi vouă, atunci când copiii voştri rămân în compania-grija cuiva, să vi se aducă la cunoştinţă acest verdict, la întoarcere.

Probabil primiţi anunţul în timp ce sunteţi trase de haine, vi se scot pantofii din picioare, vi se pune în palmă o sculptură miniaturală dintr-un muc (scuze!) şi eventual trebuie să gustaţi din paharul cu băutură experimentală cu bicarbonat, cafea, zahăr, sare şi boabe de năut.

Alteori, fix în momentul în care roţile maşinii s-au oprit în faţa casei/blocului, cheia s-a răsucit în uşă, piciorul vostru a trecut de linia imaginară ce desparte afară de înăuntru, indivizii/individele, cu cel de-al şaselea simt activat la maxim, instaurează codul “a venit mami!”. Încep, uscaţi de dor şi cu rezervoarele de afecţiune golite, să-şi facă plinul, să se reîncarce.

Cum pot dragii de ei copiii noştri să ne semnalizeze că au nevoie de apropiere, afecţiune, conectare, înţelegere, ascultare? În ceeele mai provocatoare moduri. De altfel, e cam greu la 3-4-6 ani să o iei pe mama ta şi să o aşezi pe un fotoliu de terapeut, tu să te aşezi pe o canapea şi, ca un pacient cu experienţă, să-i spui răspicat: “mă simt foaaarte frustrat pentru că a trebuit să petrec această perioadă de timp fără tine, în compania acestor persoane. Sunt furios pentru că s-au stabilit nişte limite pe care eu am încercat să le contest şi am fost redus la tăcere, neputând să exprim exact ce simţeam în acele momente…”. Aproaaape imposibil, nu?

Şi-atunci ei ne comunică nevoile şi sentimentele lor cu ajutorul instrumentelor la îndemână: plâns şi miorlăială , joacă, comportamente provocatoare. Jocul reprezintă o portiţă minunată pentru a intra în lumea lor şi a le cunoaşte universul interior, dar, de cele mai multe ori, ne e greu să dăm jos uniforma de adult pe care o purtăm 8-10 ore pe zi că să ne luăm haine jucăuşe. Referitor la plâns, e treaba chiar grea să asculţi plânsul copilului şi să îl priveşti ca pe ceva bun, privindu-l ca pe un mecanism de descărcare emoţională. Plânsul are şi rolul de a ne semnala că există unele nevoi neîmplinite în copiii noştri. De asemeni plânsul este un mod de comunicare pentru ei, în perioada în care cuvintele sunt inaccesibile, dar şi după ce învaţă limbajul. Iar despre comportamentele provocatoare, dacă reuşim să nu le luăm personal, dacă ne imaginăm că sunt nişte pancarte pe scrie scrie mare, mare: “am nevoie de tine!” şi stabilim limite atunci când…încalcă limitele de siguranţă sau ale celor din jur, suntem cu “problema” aproape rezolvată.

Cum adică? Ce vrei să zici? Tot nu înţeleg de ce se comportă ciudat când eu mă întorc!

Pe scurt, copiii noştri se poartă ciudat, enervant, provocator când ne reîntâlnim, pentru că ei se simt în siguranţă, pot fi vulnerabili doar în faţa unei persoane în care au încredere deplină; de obicei, ei îşi înăbuşă trăirile atunci când nu suntem lângă ei pentru că nu se simt în largul lor să se exprime; persoana care este cu ei nu e disponibilă să asculte emoţiile lor sau nu există conectare între copil şi acea persoană.

Sună ciudat, dar putem privi acest “doar cu tine face aşa!” ca pe un compliment: copilul meu are încredere în mine să îşi expună cele mai profunde sentimente şi mi se desfăşoară în cele mai vulnerabile ipostaze. Suntem persoanele speciale în faţa cărora ei se pot deschide şi în care au încredere deplină!

Aşa, şi ce fac când intru pe uşă şi el plânge/mă loveşte/se poartă urât cu mine?

Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să asculţi. Copilul, prin lacrimile pe care ţi le împărtăşeşte, îţi spune ce s-a întâmplat cât nu ai fost acolo. Ascultă-i plânsul, fii alături de el! Dacă te loveşte, stabileşte limite ferm şi blând, ţine-i mânuţa sau piciorul cu care te loveşte şi fii pregătită să asculţi din nou, căci de obicei, după ce stabilim limite, ei se descarcă emoţional. Încă ceva ce-ţi poate fi de folos: nu lua personal ceea ce se întâmplă! Copilul nu te respinge, nu are intenţii rele, nu vrea să te jignească, doar exprimă cum poate el mai bine durerea de a fi despărţit de tine.

Dacă eşti deja pregătit pentru furtuna emoţională ce are loc atunci când intri pe uşa şi ai conştientizat că cei mici au nevoie de reconectare cu părintele, am scris un articol cu câteva idei despre reconectare dintre tată, de data această, şi copiii lui.

Sunt curioasă să ştiu cum va simţiţi voi atunci când vi se spune “doar cu tine face aşa!” şi cum procedati în aceste situaţii?

Sursa foto: Pinterest

Fiecare mamă ştie cel mai bine pentru puiul ei!

Acesta ar fi argumentul suprem atunci când există discuţii în contradictoriu pe grupurile de mame, pe forumuri sau în comentariile articolelor. Şi chiar aşa este. Teoretic. Cu uşoare variaţiuni în practică: fiecare mamă vrea să facă ce e mai bine pentru copilul ei, fiecare mamă încearcă să facă ce e mai bine pentru copilul ei, şi cheia de boltă: fiecare mamă face cât de mult poate ea, cât mai bine, pentru copilul ei, atât cât o ţin balamalele, limitele şi orizonturile.

De ce ne intrigă şi revoltă atât de mult propoziţia din titlu? Pentru că imediat ne ducem cu gândul la copiii abuzaţi, loviţi, umiliţi, care sunt trimişi prin intersecţii la cerşit, copiii care nu sunt lăsaţi să-şi trăiască copilăria şi care de cele mai multe ori sunt marcaţi pe viaţă. Şi ne întrebăm: unde e “cel mai bine”-le din slogan pe care ar trebui să-l facă mama pentru copilul ei?

Binele ăsta pe care îl căutăm noi nu apare la prima vedere. Ceea ce uităm să avem în vedere sunt rănile, durerile, limitările, orizonturile mamei. Modul în care a fost ea crescută, întregul peisaj al copilăriei sale… Modelele mentale se formează în primii ani de viaţă, aşa că sunt şanse extraordinar de mari ca dacă o persoană a înţeles că “aşa” se creşte şi educa un copil să ducă mai departe modelul. Se aplică şi la femei şi la bărbaţi, doar că articolul e despre mame şi puii lor. Şi atunci când avem într-o parte ceea ce face efectiv mama aceea cu copilul ei, şi în cealaltă parte povestea ei şi modelele mentale pe care le are, începem să înţelegem unde e binele şi de ce nu apare.

Între timp, noi cele care am preluat anumite mesaje din categoria “aşa” se creşte şi educă un copil (care nu este întotdeauna binele pentru copil) şi care ducem mai departe modelele mentale preluate de la generaţiile anterioare, descoperim că există şi altceva. Descoperirea asta nu vine decât din confruntarea cu propria suferinţă şi din amintirea durerii din trecut (câţi dintre noi, agresaţi, umiliţi, neglijaţi, abandonaţi în copilărie nu am zis “eu nu voi face aşa cu copiii mei”?). Căutarea şi descoperirea unor alte opţiuni în ceea ce ne priveşte pe noi şi pe copiii noştri vin din căutarea dreptăţii pentru copilul din noi şi din nevoia de a ne vindeca pe noi înşine de rănile din trecut.

Ştim că o dăm în bară cu copiii (raţional vrem să facem într-un anume fel, când ne regăsim în situaţiile provocatoare, iese altceva, pe pilot automat), simţim undeva că nu e în regulă ceea ce facem şi schimbarea pare foarte grea iar atunci căutăm în jur să găsim susţinere pe drumul pe care am ales să mergem. Şi mi se pare fantastic că în ziua de azi găseşti susţinere şi validare pentru aproape orice. Există chiar şi cartea semi-celebră a unor soţi care dau indicaţii cum să ţii băţul, unde să loveşti copilul, cât de tare să loveşti şi multe alte detalii, există cărţi numeroase despre “antrenament la somn/oliţă/pedepse-recompense”, există susţinere pentru “parenting blând” fără pedepse şi recompense, există resurse ce ne îndeamnă spre nonviolenţă şi comunicare, există oameni care dau cu piciorul conceptului de parenting fără să ştie ce este… cum ziceam, există susţinere şi validare pentru aproape orice alegere faci.

În fiecare abordare de parenting există nişte idei centrale şi nişte direcţii. Unii se concentrează pe comunicarea dintre părinte şi copil, unii se concentrează pe nevoi, pe trăirile interioare, unii pe conectare, unii pe limite, şi tot aşa. Că ideea centrală e iubirea la majoritatea abordărilor, asta e altceva.

A vrea să aplici ceea ce citeşti într-o carte, ca şi cum ai lua o reţeta magică ce schimbă totul în viaţa ta de părinte e utopic. Şi nu doar ideea unei reţete magice e utopică, ci şi a vrea să aplici ceea ce se numeşte parenting dar fără a schimba în tine un milimetru. Şi aici apar conexiunile de genul: “ah, ăsta în carte zice să nu-l recompensez că-i scade motivaţia intrinsecă şi ajunge să fie motivat doar extern, da, e o idee bună, ok, hai să facem, dar ups, stai că mi-e greu pentru că nu ştiu cum să reacţionez când motivaţia intrinsecă a ăstuia mic nu merge în aceeaşi direcţie cu ce zic eu, nu mă pot adapta la parentingul ăsta idiot, atunci parentingul e o prostie, plecaţi domne’ cu parentingul vostru de aici!”.

Un fel de Caragiale aplicat în ale parentingului: “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…” (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, 1884)

Nu o să putem niciodată clădi ceva pe o baza instabilă, nu vom putea planta flori în ciment, nu le putem cere copiilor noştri să fie empatici, să nu ţipe, să nu lovească, dacă noi facem fix pe dos. Lucrul cu sine e partea cea mai voluminoasă, cea mai dificilă, cea mai ingrată, mult mai provocatoare decât lucrul cu copilul, pe care vrem să-l educăm.

Şi-atunci e valabilă sau nu-i valabilă “zicala”? Eu cred in ultima variantă pe care am menţionat-o: “fiecare mama face cât de mult poate ea, cât mai bine, pentru copilul ei, atât cât o ţin balamalele, limitele şi orizonturile”. Nu avem cum să le ştim pe toate, cum am mai auzit formulat, pentru că dacă am conchide la un moment dat, în termeni absoluţi că ştim ce e mai bine, am fi autosuficiente şi nu am mai face loc evoluţiei. În fiecare moment noi facem tot ce putem mai bine, în cadrul trasat de limitele şi orizonturile noastre. Asta nu ne opreşte din autoanaliză, autocunoaştere şi nu ne împiedică să ne chestionăm alegerile şi acţiunile. Capitolul ce ni se deschide în faţă se numeşte “acceptarea celorlalţi cu alegerile lor diferite de ale noastre”…

Surse foto: Pinterest.com, CTWorkingMoms

Când vorbim două limbi diferite

Ea şi el. S-a întâmplat de nenumărate ori să se certe de la nişte lucruri absolut stupide şi apoi să petreacă chiar şi câteva zile în răceală, comunicând cât se poate de puţin şi doar despre ceea ce era absolut necesar. Este teribil de frustrant pentru amândoi, e ca şi cum ar vorbi două limbi diferite. Ea spune o frază despre ea însăşi, despre greul ei, despre ce simte ea, nemulţumirile ei, şi când termină ce are de zis (uneori înainte să termine) el începe o frază despre toate ale lui.

Tensiunea creşte cu fiecare pereche de replici pe care şi le dau unul celuilalt şi dacă la începutul discuţiei mai scăpau unele cuvinte în “limbajul comun”, în această fază nu se mai întâlnesc absolut deloc cu mesajele. Ea trânteşte şi bufneşte, dă ochii peste cap, se simte iritată de  îndată ce îl aude pe el că deschide gura.

comunicare cuplu conflict cearta

El nu mai are răbdare să dezbată pentru a nu ştiu câta oară problematica stupidă de la care au pornit discuţia, se enervează, trânteşte un laptop, o uşă, eventual pleacă, ea se înfurie şi mai tare dar simte că parcă are gura lipită şi nu poate să-i transmită nimic. Şi ea rămâne plângând acasă, el revine după ce ea a culcat copiii, după ce a plâns câteva zeci de minute bune şi într-un final a adormit. Ea i-a mai scris dar el şi-a închis telefonul, nu mai vrea să audă nimic. Şi situaţia nu e mai bună cu nimic, prăpastia dintre ei s-a mai adâncit încă puţin.

Dacă punem puţin sub lupă situaţia de mai sus, este una destul de familiară, întâlnită în nenumărate cupluri. Urmărind episodul, pas cu pas, putem descoperi mai multe elemente care sabotează atât aşa-zisul demers de comunicare, cât şi relaţia în sine. Ne imaginăm de multe ori că celălalt ştie ce gândim, ne dorim anumite lucruri şi ne dorim să vină de la el/ea iniţiativa, avem aşteptări, interpretăm comportamente fără să discutăm concret despre ele iar toate aceste lucruri nu sunt deloc productive, nu ne ajută să rezolvăm conflictele din cuplu, ci dimpotrivă, le adâncesc.

Noi folosim aceste “unelte” contraproductive de comunicare pentru că le-am învăţat şi preluat încă din copilărie de la familia noastră şi de la cei din jurul nostru. Perpetuate din generaţie în generaţie şi exersate foarte bine, atât în relaţiile de cuplu cât şi în alte tipuri de relaţii, ele ne sunt cele mai la îndemână unelte atunci când ne regăsim în conflicte.

Evoluţia, transformarea relaţiei de cuplu din “nefericită” în “fericită” vine odată cu conştientizarea propriilor nevoi emoţionale, propriilor sentimente, odată cu prezenţa conştientă practicată cât mai des. Cel mai folositor instrument în acest demers de transformare a relaţiei de cuplu este comunicarea eficientă.

cuplu fericit comunicare nevoi sentimente

“„Cuvintele sunt punţi sau ziduri,
Condamnă sau pot să ne elibereze.”

(Ruth Bebermeyer, citat din „Comunicarea-non-violentă, un limbaj al vieţii” de Marshall B. Rosenberg)

Surse foto: Pinterest.com

 

Marea provocare a reconectării

De-a lungul timpului am funcţionat, ca familie, sub diverse formule, asta însemnând una din aceste variante:

-soţul meu plecat la birou 8-10 ore pe zi, eu acasă cu copiii;

-soţul meu plecat 3-5 zile din localitate, eu rămânând acasă cu băieţii;

-toţi patru acasă, tati şi mami lucrând pe rând din biroul de la etaj;

-toţi plecaţi la muncile noastre (în cazul unora grădiniţă), reunindu-ne seara la 19.00.

Prin prisma ciclului conectare-deconectare cu tatăl, toate cele trei variante sunt provocatoare, dar primele două parcă ridică mai multe probleme decât ultima. Atunci când era şi soţul meu acasă întreagă zi, parcă era ceva diferit în faptul că ei ştiau că tati e în birou; o anume siguranţă că era mereu în proximitate, “e pe-aici pe-aproape şi dacă am nevoie de el vine repede”. Deşi venea de cele mai multe ori la pachet cu cerinţe de genul “oricum eşti în casă, hai vino să-mi faci maşinuţa Lego!” şi rugăminţi “mă duc la tati sus doar un minut să-i spun ceva!”, minut care se transforma cum se transformă un ţânţar abil într-un ditamai armăsarul.

În perioadele în care soţul meu avea un program zilnic de muncă, de luni până vineri, momentele cheie erau seara, când el intră pe uşă. Îi urmăream pe toţi trei, cuminte, de undeva dintr-un colţ, să văd şi eu cum se întâmplă chestiile astea între bărbaţi. În acelaşi timp îmi dădeam seama că este o adevărată provocare pentru soţul meu să se reconecteze cu băieţii. Trebuia în acelaşi timp să se dezbrace de haina de profesionist în ceea ce face el la locul de muncă şi să se îmbrace cu haina de “tati, tati, tati!”.familie reconectare seara plans tantrum

De multe ori, seara, când tati ajungea acasă, le aducea câte ceva mic, dulce, un fruct, o maşinuţă, o revistă, o jucărioară şi tot de multe ori copiii erau nemulţumiţi. Dacă ei aveau anumite cereri dimineaţa, înainte ca el să iasă pe uşa, şi seara nu erau respectate cerinţele lor, se declanşa o jale, o vale a plângerii şi o nemulţumire generalizată. Chiar şi când cererile erau respectate (ex:”maşinuţă albastră”, iar tati aducea seara o maşinuţă albastră) erau miorlăiţi şi nemulţumiţi, agresivi (îl loveau) şi îl respingeau. În soţul meu se năşteau sentimente greu de gestionat. Se tot întreba de ce nu sunt bucuroşi să-l vadă, de ce nu îi sar în braţe entuziasmaţi atunci când intră pe uşă, se simţea iritat şi respins atunci când, deşi le aducea ceea ce ei ceruseră, tot erau urâcioşi şi plângeau.

copil furios nemultumit plange nu-i place cadoul

Urmărind tot peisajul acesta, mă gândeam ce copii nerecunoscători sunt ăştia doi pe care-i avem noi, mă iritau, în acelaşi timp mă simţeam vinovată că gândesc aşa ceva despre copiii noştri, îmi aduceam aminte din copilărie cât de nerăbdătoare eram să-i văd pe părinţii mei seara sau în weekend (am crescut la bunicii materni) şi uite aşa furtuna asta de gânduri şi emoţii mă ducea undeva departe de prezent.

Am înţeles în timp că pe lângă bucuria şi nerăbdarea, entuziasmul şi satisfacţia de a primi ceea ce şi-au dorit, copiii noştri simţeau şi tristeţe. Nu le plăcea faptul că tati trebuia să plece şi ei să rămână acasă, fără el. Îşi doreau să petreacă timp cu el, să fie în atenţia lui, să fie văzuţi şi înţeleşi de către el. Îşi doreau conectare cu el, dar în timpul în care el era plecat, acest lucru era imposibil de realizat. Şi pentru că dragii noştri copii nu au capacitatea, la vârstele acestea mici (băieţii noştri au acum 6 şi 4 ani), să pună în cuvinte ceea ce simt, exprimă cum pot ei mai bine, prin comportament, şi atunci când le este greu, nu prin cele mai frumoase, blânde, prietenoase gesturi/comportamente.

Toate acestea despre zilele în care tatăl lor ajungea seară acasă, se întâlneau şi apărea nevoia de reconectare. În situaţiile în care soţul meu era plecat pentru mai multe zile, tot ce-am povestit mai sus devenea mai intens.

Dat fiind acest context, ne-am întrebat cum putem face astfel încât să ne reconectăm cu copiii atunci când suntem departe o vreme, cum putem să fim iar aproape, mai mult la figurat decât la propriu.

Şi pentru că îmi sunt atât de dragi instrumentele Parenting by Connection, de la Hand in Hand Parenting, instrumente descoperite în 2013 (pe când Andrei avea doar 6 luni), pe care le-am adus şi integrat în familia noastră cu drag, am hotărât să le folosim şi în aceste situaţii, deoarece instrumentele au în centru ideea de conectare, fix ce aveam noi nevoie în acele momente dificile.

copil nemultumit plangacios morocanos

Jocul ne-a fost cel mai la îndemână instrument, aşa că ne-am gândit să-i abordăm pe copii prin joacă (am găsit o grămadă de idei în cartea lui Larry Cohen, părintele Playful Parenting, dar şi pe siteul Hand in Hand Parenting). Aveau, şi încă au câteva jocuri preferate: atunci când eu sau soţul meu ajungem acasă, să ne prefacem că nu ştim unde am ajuns, să fim stângaci, să greşim camerele, să întrebăm cine sunt membrii familiei, ce caută ei acolo, etc. Alt joc ce ne ajută să spargem gheaţă când unul din noi revenea acasă după mult timp petrecut departe era pur şi simplu să ne prefacem că ne împiedicăm, sau să vrem să trecem prin perete, să mergem să îmbrăţişăm canapeaua, prefăcându-ne că nu vedem bine şi că aceia sunt de fapt copiii. O altă idee de joc ar fi să îi privim din uşă, de la intrare şi să exclamăm: “O-o, cineva nu mai are îmbrăţişări-combustibil, iar eu am un rezervor pliiiin! Haaai să vedem, cui umplem rezervorul! Ah, uite se pare că indicatorul tău arată că mai ai puţine îmbrăţişări!”; de aici se poate porni o sesiune de haroneala, sau un episod de cuibareala.

Alteori a funcţionat foarte bine să ne lăsăm la nivelul lor, să stabilim contact vizual şi să îi îmbrăţişăm siiincer, cald şi lung. Ştiţi ce bine e când te strânge cineva în braţe, vrei să te sustragi şi te mai ţine un pic? Ca un “ce dor mi-a fost de tine!” exprimat fizic. Iar în momentele în care ei îşi exprimau nemulţumirile, ascultam. Cred că am putea transforma o grămadă de situaţii dificile din viaţă noastră dacă ne-am da un pas în spate şi doar am asculta. Fără să luăm personal, cu deschidere, înţelegere şi empatie (faptul că băieţelul meu plânge când vin seara acasă, nu înseamnă că nu mă iubeşte, sau că vrea intenţionat să mă respingă, ci că trăieşte nişte emoţii dificile şi aşa le poate exprimă el).

Am folosit o vreme, pentru reconectare,  întrebările clasice: “ce ai făcut azi?”, “cum a fost azi?”şi ne-am lovit de o barieră invizibilă, combinată cu răspunsul scurt “bine”. Şi atunci am întrebat altfel, am pus întrebări ieşite din comun: “ce i-a plăcut cel mai mult ursuleţului tău să facă astăzi?”, “care a fost cel mai frumos moment de astăzi?”, “când te-ai simţit trist/bucuros?”, “poţi să ghiceşti din trei încercări cu cine m-am întâlnit la prânz?”, “hmm, de câte ori ai râs astăzi? ce moment a fost cel mai amuzant?”.

reconectare tati seara munca povesti conversatie

În momentul în care am înţeles că modul în care ei se manifestă nu are legătură directă cu noi, nu este ceva personal, ci este o expresie a trăirilor lor interioare, ce sunt greu de gestionat la vârste aşa mici, totul a devenit mai uşor. Am ştiut pe ce drum să mergem că să fim mai aproape de ei, dar nici drumul acesta nu a fost neted şi uşor de parcurs, pentru că ne-am întâlnit cu trăirile noastre dificile, am rechemat în interiorul nostru multe alte situaţii în care ne-am simţit respinşi, în care am simţit că nu îi mulţumim pe cei din jurul nostru, ne-am conectat la sentimentele noastre din copilărie atunci când eram despărţiţi de părinţi pentru mai mult timp. Daaar, pentru a explora toate acestea avem parteneriate de ascultare: eu am sesiuni de ascultare de mai multe ori pe săptămână, soţul meu cochetează cu ideea de a fi ascultat şi de a asculta pe altcineva de ceva (mai mult) timp.

Sursa foto: My education advices, Pinterest

 

Cum să le vorbim copiilor despre moarte?

Poate a murit hamsterul, papagalul sau broasca ţestoasă, sau poate bunica lui preferată, în vârstă de optzeci şi şase de ani nu mai este. Poate te-a întrebat aşa deodată înainte de micul dejun “mami, şi tu o să mori? dar tati?când?” şi până să-i dai un răspuns ai înghiţit în sec şi ai luat o gură maaare de cafea. Cum să le vorbim copiilor despre moarte? Cum le explicăm? De ce oare ne întreabă? Păi, hai să luăm pe rând întrebările acestea.

De ce sunt interesaţi să vorbească despre moarte?

Poate că au văzut o pasăre sau un căţel mort, au auzit pe cineva vorbind despre o plantă care a murit, ne-au auzit folosind expresiile “mor de foame/mor de sete” sau poate chiar au auzit adulţii discutând despre alte persoane care au murit. Sunt curioşi, vor să ştie, să afle, la fel cum sunt curioşi despre tot ce este pe lumea aceasta. Teama de moarte este adânc scrisă în noi, în genele şi celulele noastre, ne ajută să supravieţuim. La copiii mici (0-3 ani) frica de moarte se ia de mâna cu frica de abandon, căci la vârsta asta, dacă eşti abandonat, mori. De asemeni, tot la vârstă asta, frica de moarte apare că o frică primordială, sălbatică, de a fi mâncat.

cum sa vorbim copiilor despre moarte alexandra moga

După 3 ani, se mai construieşte un nivel la conceptul de moarte, ei înţelegând până la un punct ce este (sunt preocupaţi, ca şi în cazul sexualităţii, de multe aspecte practice, detalii tehnice), o pot introduce chiar în jocurile lor (“te-am împuşcat”, “ai murit”, “cădeai în apă şi mureai”, etc.), dar le este greu să înţeleagă că moartea este ireversibilă şi că toţi oamenii/toate fiinţele mor, că au un sfârşit. Tot aici, între 3 şi 6 ani, gândirea magică funcţionează din plin. Dacă nu primesc informaţii concrete despre ce se întâmplă, ei umplu golurile de informaţie cu “magie”: “bunica e pe o stea”, “dacă adorm, voi muri şi eu, pentru că moartea e ca un somn”, “vreau să mor şi eu că să fiu cu bunica”, “nana e încă cu noi şi ne vede din cer”, etc. În următoarea perioadă, între 6 şi 9 ani, copiii simt nevoia să dea o formă morţii, să o modeleze că să îşi poată exprima frică de ea. Astfel că în acest interval de vârstă apare o preocupare/pasiune pentru scheleţi, vampiri, monştri, fantome, etc. de care se tem. După 9 ani, dacă până acum le-a fost prezentată cât mai sincer, firesc şi natural moartea, pot apărea întrebările filosofice, legate de sensul vieţii (mai spre adolescenţă), despre ce se întâmplă cu partea noastră imaterială – aici în directă conexiune cu credinţele noastre, cu spiritualitatea.

Cum le vorbim copiilor despre moarte? 

Aici aş vrea să împărţim situaţiile în care discutăm despre moarte în două mari categorii: discuţiile survenite în urma morţii cuiva drag (membru al familiei, prieten, animal preferat, etc.) şi cele care apar “din senin”. În cazul în care copilul suferă o pierdere a cuiva drag, două aspecte sunt esenţiale: au nevoie de informaţii practice, ştiinţifice, concrete despre moarte dar şi de susţinerea noastră în această situaţie, au nevoie ca noi să creem un spaţiu unde ei să poată exprima tot ceea ce ţine de doliu. Putem crea acest spaţiu atunci când noi în interior avem cât de cât ordine în trăiri, credinţe, când ne cunoaştem pe noi înşine şi ne cunoaştem limitele.

cum sa vorbim copiilor despre moarte alexandra moga 1

În ambele situaţii, atât în cazul discuţiilor generale, cât şi al discuţiilor apărute în urma morţii cuiva apropiat, copiii au nevoie de sinceritatea noastră. Să explicăm cât mai clar, cu cuvinte simple, adaptate vârstei lor. Putem folosi oricând exemplele din natură: ciclicitatea anotimpurilor, ciclurile de viaţă ale animalelor, o plantă ofilită pe care am rupt-o. Pentru început le este foarte uşor să primească moartea printr-o definiţie prin lipsa a unor procese pe care ei le (re)cunosc: cineva care este mort nu mai mănâncă, nu mai respiră, nu se mai mişcă, nu mai pot vorbi, nu simt, nu îi mai bate inima. Au nevoie de răspunsuri cât mai sincere, pentru că spuneam şi mai sus, gândirea magică intervine foarte uşor şi ei cred cu adevărat în cuvintele noastre sau în ideile pe care le pun ei în locurile unde au goluri informaţionale: aşa ajung să creadă că dacă noi spunem că bunica “se odihneşte”, şi ei vor muri dacă se vor odihni sau dacă le-am spus că X care a murit avea o buba/boală, se vor speria atunci când se vor zgâria la o căzătură, vor crede că vor muri şi ei.

Pentru că ne este nouă foarte greu să ne gestionăm frica de moarte, ne este greu şi să răspundem la întrebările: “mami, şi tu o să mori?” sau “o să moară şi tati?”, “voi muri şi eu?”. O primă etapă prin care să trecem înainte să le vorbim copiilor despre moarte, este să ne luăm puţin timp cu noi înşine că să ne clarificăm ce credem noi despre moarte, ce simţim în legătură cu acest eveniment, cum ne gestionăm frica de moarte, ce transmitem mai departe copiilor. Ne este greu să acceptăm faptul că la un moment dat şi noi vom muri, dar chiar aşa este, iar copiii noştri au nevoie de răspunsuri sincere. Dacă vei răspunde că nu, nu vei muri niciodată, în timp, când va înţelege că toţi oamenii/toate fiinţele mor, se va simţi tare dezamăgit/păcălit de răspunsul primit de la tine. Eu le-am explicat băieţilor că eu cred că voi muri peste mult timp, la fel cum cred că se va întâmpla şi cu soţul meu.

Băieţii noştri au mai avut întrebări foarte practice, tehnice legate de moarte: “dacă nu mai mănânci, înseamnă că nu mai creşti când eşti mort, nu?”, “dar unghiile îţi mai cresc?”, “dar ce se întâmplă cu muşchii? cu părul? cu oasele, cu dintîi?”.

Noi am început discuţiile despre moarte atunci când Cristian avea 3 ani şi jumătate şi a observat un şoarece mort în curtea bunicilor mei. A fost o rafală de întrebări despre şoarece, apoi o luuungă pauză până aproape de vârstă de 4 ani, când a murit bunicul meu şi a auzit discuţii, m-a văzut tristă, plângând. I-am vorbit despre trăirile mele, am reluat informaţiile concrete despre moarte şi mi-am recunoscut sentimentele de dor şi tristeţe în faţa lui. I-am explicat că o să îmi fie dor de bunicul meu, că va fi îngropat într-un cimitir, şi că voi putea să mă gândesc oricând la el, sau să merg la el la mormânt.

cum sa vorbim copiilor despre moarte alexandra moga 2

Cu cât vorbim mai natural şi mai sincer despre moarte, deşi este greu, cu atât mai mult oferim copiilor noştri o moştenire valoroasă despre acest concept dificil de abordat. Un alt aspect demn de luat în seamă este să le ascultăm şi lor părerea, să vedem ce cred ei, iar atunci când ei ne întreabă ceva despre moarte, putem să întrebăm şi “tu ce crezi despre asta?”. Aşa vom vedea unde se situează ei cu cunoştinţele despre subiectul abordat şi vom avea un punct de plecare în explicaţiile noastre.

Copiii vor introduce, undeva între 3 şi 6 ani, moartea în jocurile lor. Băieţii noştri, după moartea bunicului meu, au avut o perioada de vreo 3 săptămâni în care se tot jucau “de-a moartea”: Cristi (în jur de 4 ani) îi explica lui Andrei (2 ani) cum el îl împuşcă şi cum trebuia el să moară pe canapea. Bineînţeles că Andrei nu prea îşi îndeplinea rolul, se trezea din moarte izbucnind în ras, şi repetau de nenumărate ori. După ce au procesat moartea prin joacă atât cât au putut ei de mult, Cristi ne-a ridicat la fileu întrebările grele: “tati, o să mori şi tu? şi mami?”…şi am răspuns cât de sincer am putut, deşi ne-a fost tare dificil. Au fost seri în care Cristi a plâns mult pe tema asta, înainte de culcare, i-am ascultat şi acceptat emoţiile şi în timp s-au diminuat discuţiile despre subiectul moarte.

Specialiştii ne recomandă că decizia participării la înmormântare să aparţină copilului, cu menţiunea că ar trebui să explicăm înainte ce urmează să se întâmple (să ţineţi cont de ritualurile religioase ce vor avea loc la înmormântare, dacă acestea pot şoca sau copleşi emoţional copiii), cât va dura, ce aşteptări să aibă de la acest eveniment. Eu îmi aduc aminte din copilărie, crescând la bunicii materni, că mergeam împreună cu bunica (persoană religioasă şi tradiţionalistă) la toaaate înmormântările posibile. Aşa că am fost familiarizată încă de devreme cu acest subiect, dar doar prin prisma percepţiei mele de copil. Gândirea magică a funcţionat pe deplin. Bunica fiind şi o persoană superstiţioasă, discuta deseori la înmormântări despre fenomene paranormale, treziri din morţi, fantome şi alte arătări, subiecte care s-au înscris adânc în mine şi mult timp nu m-au lăsat să merg la baie noaptea fără să aprind luminile în toată casa. Deci despre moarte/înmormântări/morţi, cu precauţie!

Aş vrea să va mai spun că, deşi subiectul “moarte” este învăluit de o aura de mister şi este bine înfipt în categoria “tabu”, copiii pot discuta despre acest subiect cu multă lejeritate. La fel ca atunci când pe noi ne trec toate transpiraţiile când vorbim despre sex, iar ei ne întreabă apoi “ok, acum putem să mâncăm pastele alea?”; fix aşa s-a întâmplat acum două seri, când aveam o discuţie despre moarte (acum Andrei este în perioada detaliilor tehnice, are 4 ani): după ce i-am explicat despre îngropare, muşchii ce devin părticele mici (atomi şi molecule), m-a întrebat “păi şi din moarte ne mai trezim?”, am răspuns “nu” şi apoi m-a întrebat “oare mai avem popcorn acasă?”.

Nu există o reţetă standard pentru cum să vorbim copiilor despre moarte, dar putem să avem în vedere nişte repere pe baza cărora să ne ghidăm atunci când abordăm acest subiect în discuţiile cu copiii noştri. Nu uitaţi că ei au nevoie de informaţie concretă şi sinceră şi au nevoie să se simtă în siguranţă şi protejat.

Sursa foto: Pinterest