Aventura mea în ţara alăptării

Nu a trecut o lună de când l-am înţărcat pe Andrei. Acum două zile a împlinit patru ani. Ditamai vlăjganul, nu? Eh, nici chiar aşa. Tot îl împinge pe frati-su cu picioarele de lângă mine, şi se lipeşte de mine ca un timbru. Încă este băieţelul care îmi caută privirea atunci când se loveşte, încă mă strigă noaptea, uneori, când se trezeşte şi nu mă simte lângă el. Doar că nu mai suge lapte de la sân. Andrei a fost alăptat la cerere începând cu 14 februarie 2013, când l-am pus, sărmăluţă fiind, la sân, până acum două luni, când am eliminat supturile de noapte, apoi, treptat, pe cele de zi.

Ca să pot continuă povestea alăptării lui Andrei, trebuie să vi-l prezint şi pe fratele lui, Cristian. El împlineşte şase ani în Martie. Mi se strânge stomacul uneori când mă gândesc la povestea alăptării lui Cristi. L-am născut prin operaţie cezariană după ce 39 de săptămâni am fantasmat la o naştere naturală cu râuri de oxitocină, lapte şi fericire în jurul nostru (până la urmă am avut de toate, nu vă faceţi griji). Cristi a fost alăptat maxim o luna. Îmi aduc aminte exact momentul în care am decis “bun, o să îi dau lapte praf, sunt sigură că va creşte bine şi fără lapte de la sânul meu”. Şi chiar a crescut bine, dar adânc în sufletul meu ştiam că se poate şi mai bine. Povestea înţărcării lui Cristi a fost una clasică, una pe care în cei şase ani de când l-am născut, am citit-o de sute de ori pe grupurile de facebook dedicate mamelor, alăptării, parentingului şi subiectelor adiacente. Nu ştiam cum să-l ţin în braţe, nu avea o poziţionare bună, nu era ataşat corect  (am învăţat în timp terminologia, tot citind resurse despre alăptare pentru al doilea copil). Îmi spălăm prea des sânii cu apă şi săpun (aşa fusesem sfătuită de multiple persoane de încredere pentru mine atunci), mi-era frică să-l pun la sân pentru că mă dureau ragadele. Ce să mai, pentru mine, alăptarea primului copil a fost un chin, nicidecum povestea idilică la care mă aşteptăm. Uneori, când mă gândesc cu nostalgie la momentele acelea, primele mele zile ca mamă, îmi aduc aminte cât de sigură pe mine eram. Consideram că sunt extrem de informată, că procedez cum nu se poate mai bine şi că fac un salt extraordinar de mare în faţă în ceea ce priveşte creşterea copiilor faţă de mama mea, care îmi povestise că uneori mă mai lasă în pătuţ şi adormeam singură. Mai şi plângeam, dar ce să faci..? (P.S: şi eu am fost alăptată foarte puţin, o săptămâna-două).

Timpul trecea, copilul creştea, pe mine mă măcina ceva. Ştiam că alăptarea şi naşterea naturală, aşa cum şi implică definiţiile lor, sunt naturalul-normalul pentru specia noastră. Şi mă tot întrebăm de ce mie nu mi-au ieşit treburile astea două. Şi am tot citit, şi m-am informat, între timp am ajuns şi la sursele potrivite de informare ( vă spusesem mai sus că la naşterea lui Cristi eram convinsă că ştiu tot;aveam să aflu că nu era aşa), diferite de mama, soacră, vecină, bunica,asistenţă de neonatologie cu studiile vechi de 40 ani. Între timp l-am conceput pe Andrei, ce avea să se nască atunci când Cristi va fi împlinit doi ani. Am aflat că există consultanţi în alăptare. Am evaluat acţiunile mele de la experienţă cu Cristi şi mi-am propus că pe Andrei să-l alăptez şi să reuşesc să şi nasc natural (ar fi fost vorba de NVDC, dar asta e subiect pentru alt articol). Ajunsesem de râsul curcilor, al prietenilor şi al familiei când le spuneam că merg la cursuri de alăptare (“dar ce cursuri dragă, doar îl pui la ţâţă şi asta e! că parcă bunica făcea cursuri!”). Toate persoanele acestea uitaseră că tocmai ele îmi oferiseră sfaturi nepotrivite, că să nu zic proaste, sfaturi contraproductive, şi care aplicate cu perseverenţă, aşa cum le-am aplicat şi eu, au dus direct la eşuarea procesului de alăptare.

Din persoana care eram la naşterea lui Cristi m-am transformat în cu totul altă persoană la momentul naşterii lui Andrei. Bineînţeles că am trecut prin numeroase procese de schimbare, maturizare, am făcut psihoterapie, m-am analizat singură, am descoperit literatură de specialitate (psihologie, neuroştiinţe, parenting, dezvoltare personală) pe care o devoram în timp ce Cristi îşi savura biberonul de seară…

Exceptând naşterea lui Andrei, despre care voi povesti în alt articol, alăptarea a mers brici. De când mi l-au adus în rezervă, ştiam exact ce să fac, l-am pus la sân (am simţit poziţia corectă) şi aş zice că până acum două luni nu s-a dezlipit. Am trecut prin etape şi etape, prin pusee, prin perioade în care a supt mai mult, în alte faze părea că merge spre autointarcare, undeva între doi ani şi jumătate şi trei ani ştiu că mi-a fost mie personal foarte greu (am observat din experienţă de consiliere a mamelor şi din ce am citit pe grupurile dedicate mamelor, e o perioada dificilă), dar după ce am depăşit vârstă de trei ani, parcă lucrurile s-au mai aşezat.

Andrei a început să meargă la grădiniţă la program lung, alăptat fiind, în septembrie anul trecut iar în octombrie am fost prima dată plecată de acasă pentru cinci zile consecutive. În perioada sărbătorilor de iarnă am fost plecaţi în vizită la bunici şi l-am anunţat că am decis să scoatem supturile de noapte pentru că îmi era foarte, foarte greu să ne trezim atât de des. Nu era doar supt, era şi miorlăială, era o lipeala de mine pe care eu am resimţit-o că fiind iritantă. Când am scos supturile de noapte i-am explicat cam timp de o săptămâna înainte, în fiecare zi, că urmează să nu îi mai dau să sugă noaptea, pentru că nu îmi mai este confortabil, dar că voi fi acolo dacă îi va fi greu. Şi fix aşa a fost. Eram acolo, îi ascultam plânsul, am fost cu totul alături de el şi am avut încredere în puterile lui. Câteva nopţi la rând se mai trezea, cerea sân, îi explicam că nu se poate, că nu pot să îi dau, îi aduceam aminte despre discuţiile noastre. Uneori plângea, uneori nu. La un moment dat nu s-a mai trezit.

Eu am avut de-a lungul timpului credinţa că durata alăptării este ceva intim, ceva ce se stabileşte de către cele două persoane implicate, şi dacă unuia dintre ei (vorbesc din punctul de vedere al mamei, evident) nu îi mai este confortabil, poate comunica cu respect celuilalt şi pot decide să oprească alăptarea. Având această credinţă, acum o lună am decis să opresc alăptarea lui Andrei. Mi-am asumat această decizie şi asta a însemnat să accept plânsul lui, să fiu acolo pentru el când a fost nemulţumit că nu îi ofer sân. Uşor nu a fost, dar având încredere în mine şi în el, am reuşit să-mi gestionez emoţiile şi am putut să-l ajut şi pe el să treacă peste acest eveniment dificil. Analizându-mă pe mine de-a lungul timpului, am putut observa că am decis să înţarc copilul în momentul în care am putut să-mi asum asta. Şi în care am armonizat partea mea logică cu partea mea emoţională; deoarece de-a lungul timpului am mai simţit, de supărare, din cauza oboselii, din cauza suprasolicitării (erau momentele unor achiziţii ale copilului şi astfel sugea mai des), că vreau să înţarc, dar parcă nu am fost niciodată atât de hotărâtă că acum. Şi împăcată cu decizia.

Cred că două lucruri mi-au fost foarte de folos în acest moment important din viaţa mea de mamă, parteneriatele de ascultare (unul din instrumentele de parenting din filosofia Parenting by Connection de la Hand in Hand Parenting, pe care eu le împărtăşesc părinţilor), în cadrul cărora am putut să explorez şi să exprim sentimentele mele legate de alăptare şi înţărcare, şi consilierea psihologică (se poate foarte bine să gestionezi situaţia inţărcării şi fără aceste instrumente, am prezentat doar experienţa mea personală).

Citisem înainte pe diverse bloguri despre ultimul supt al copilului, în cazul autoînțărcării, şi i-am explicat lui Andrei că acum este ultima dată când pot să îi mai dau sân, am savurat momentul amândoi, l-am trăit pe deplin şi am descoperit o nouă lume. O lume în care putem să ne conectăm şi să ne arătăm iubirea şi în alte moduri, diferite de alăptare. Am transformat simbioza în care eram până acum într-o legătură specială, frumoasă, transformarea permiţându-ne amândorura să creştem şi să învăţăm din această experienţă.

Acest articol a fost publicat prima dată pe Totul despre mame în februarie 2017 și îl puteți accesa aici.

Cu războinicii la doctor

Amintiri frumoase nu prea am din lumea spitalelor și doctorilor, așa că atunci când eram mică, mi-am formulat un principiu care suna așa: “eu pe copiii mei (voiam peste cinci în vremurile alea..) nu o să-i duc niciodată la doctor!”.  Timpul a trecut, copiii au apărut în viața mea, iar principiul s-a transformat în: “mersul la doctor va fi o experiență firească pentru copiii mei, iar eu le voi fi alături cu empatie și înțelegere”. Doar un pic am modificat, nu?

În jurul vârstei de cinci ani mi-am vărsat o cană cu ceai fierbinte pe picioare, pe pulpe. Disperare teribilă în întreaga familie…Maică-mea și bunică-mea se agitau de colo-colo, căutau vinovați, ba mai țipau una la alta, ba la taică-miu care sunase la ambulanță (născută-n ’87, deci treaba asta se întâmpla prin ’92…cert e că ambulanțele erau puține și logistica tindea spre haos). Am în minte două imagini foarte clare despre acest eveniment: ca și cum ar fi în stânga mea mama și bunica, agitate și cu zgomot mult, iar în dreapta pe tata, care se uita fix în ochii mei și vorbea cu voce joasă, încerca să mă liniștească și să-mi spună că o să fiu bine. Între timp “ștrampii” chinezești, mare parte din plastic, se topiseră de la ceaiul fierbinte și mi se lipiseră de pulpe. Într-un final a apărut și ambulanța, am plecat cu ai mei spre urgențe. De acolo-mi mai aduc aminte masca cu anestezic și apoi șoarecele (șobolan zice mama) acrobat pe care l-am văzut urcând peretele, în salon, după operație.

Am mai “suferit” o apendicectomie când aveam în jur de 11 ani, și de-atunci îmi aduc aminte că ne-am blocat între nivelurile 8 și 9 ale Spitalului Județean Constanța ( atunci m-am pricopsit cu o mini fobie de lifturi, trebuie să am mereu un telefon cu mine în caz că urc cu liftul, iar dacă nu am de urcat zeci de etaje, aleg întotdeauna varianta scărilor). La controlul ce a avut loc după operație, la o săptămână/o lună, nu-mi pot aduce aminte, medicul a vorbit cu mama ca și cum eu nu aș fi fost acolo, sau dacă aș fi fost, aș fi existat sub forma unei piese de mobilier, incapabile să scoată vreun sunet. E chiar hilar, dacă rememorez consultația: “o doare?”(medicul către mama) “te doare?”(mama către mine), “puțin” (eu către mama), apoi “da, o doare puțin”. Eh, sub forma unui telefon fără fir a verificat medicul situația mea de după operație.

De ce v-am împărtășit eu toate astea? Ca să vă mai spun acum că aproape niciodată nu mi-a explicat cineva ce urmează să se întâmple cu mine, întotdeauna au zis că nu o sa doară, mereu a durut și mereu mă întrebam de ce zic că nu doare când uite, doare, simt eu!

Ai mei nu au folosit amenințările “dacă nu stai cuminte, vine doctorul și-ți face injecție!” sau “îți face injecție în limbă dacă mai faci gălăgie!”, dar le-am auzit cu urechile mele spuse de alți părinți/bunici cu care ne-am intersectat prin cabinetele medicale.

Teleportându-mă cu gândul la fetița de șase ani care eram, cu părul până la umeri și cu ochii căprui închis, pot să simt iar golul din stomac. Teama de ceva necunoscut, căci nu știam niciodată ce urma, ce avea să se întâmple. Am fost ageră de mică și am învățat să fac puzzle-ul din ce replici prindeam de la ei… Așa am înțeles mare parte din existența mea. Dar un dialog concret despre “asta o să se întâmple cu tine” nu pot chema dintre amintiri…

Acum două zile am făcut băieților analizele. Anul acesta m-am hotărât să facem analizele de rutină (până acum nu le-am făcut, au 4 ani și jumătate și 6 ani și jumătate), m-am documentat, am ales ce analize să facem și am purces. La stomatolog am fost (de mai multe ori chiar, și băieții sunt familiarizați cu cabinetul și cu medicul, mergem la un prieten de-al nostru, tare prietenos cu copiii), la oftalmolog m-au însoțit pe mine la un control și doar de distracție i-a întrebat doamna doctor ce văd pe panourile luminoase, iar Andrei a declarat solemn “nu pun nimit!”.

Așadar, pentru analize i-am anunțat cu câteva zile înainte, le-am vorbit despre ce se va întâmpla, cum se vor desfășura lucrurile, cine va fi acolo, cum se vor simți, a fost ca un soi de trailer. Andrei mi-a zis de mai multe ori că nu vrea să meargă, că îi este tare frică de ac (ne-am uitat la multe filme pe youtube cu copiii cărora li se recolta sânge pentru analize) iar eu am acceptat, înțeles, ascultat emoția lui de frică. A plâns cu o seară înainte să mergem și chiar în timpul recoltării, când acul a trecut prin pielicica lui străvezie… M-a iritat teribil că atunci când el a început să plângă, să se foiască, doamna care recolta sângele a început să vorbească foarte tare, să îi spună ca trebuie să fie cuminte, că îi ia creionul înapoi (le dăduse “recompensa” înainte), și multe alte mesaje ce nu-l ajutau pe Andrei să treacă peste momentul dificil.

Cum putem să facem vizita la medic mai ușoară pentru copiii noștri?

  1. Discutați, în general, despre corpul uman, despre anatomie și fizionomie, pe înțelesul lor. Inclusiv despre organele alea cărora ne tot ferim să le spunem pe nume (vulvă, penis, anus, etc)! Vor înțelege cum funcționează corpul uman, vor ști care sunt procesele ce au loc în corpul uman, vor fi conectați și se va întări relația dintre copii și corpurile lor.
  2. Explicați-le cu sinceritate de ce mergeți la medic, ce urmează să se întâmple, nu încercați să-i păcăliți (să nu le spuneți unde mergeți, sau să le spuneți când ajungeți…gândiți-vă dacă v-ați simți voi confortabil să vi se întâmple așa) sau să-i mituiți (“îți iau o ciocolată dacă mergi și ești cuminte”), modul în care se raportează la medic-consult-grija pentru corp se formează încă de la vârste mici și îi însoțește toată viața. Probabil vor pune întrebări, răspundeți-le sincer, pe înțelesul lor, fără să îi îngrijorați inutil, dar nici omițând (ups) faptul că va durea intervenția.
  3. Acceptă-i emoțiile! Cel mai bun lucru pe care-l putem face cu emoțiile (toți, adulți sau copii) este să le acceptăm și să le exprimăm. Poate ar fi bine ca atunci când ne exprimăm emoțiile să nu îi rănim pe ceilalți (agresivitate fizică sau verbală)… cu siguranță și noi adulții avem un gol în stomac uneori când mergem la medic. De cele mai multe ori ne calmăm cu ajutorul dialogului interior sau ne reprimăm emoțiile. Le închidem undeva într-o cămăruță, bine dosită, ne ocupăm timpul cu altceva (telefon, dulciuri, etc.) și gataaa consultul și emoțiile. Permite-i copilului tău să fie emoționat, temător, nerăbdător, îngrijorat, fii alături de el și ajută-l să treacă peste momentele ce reprezintă un stres pentru el! Nu îl rușina pentru ceea ce simte și nu face comparații cu alte persoane (“vai, uite, băiețelul nu plânge deloc, el cum poate să fie așa cuminte?”), nu sunt deloc plăcute!
  4. Ajută-l să se relaxeze. Găsește împreună cu copilul tău câteva tehnici de relaxare care sunt potrivite pentru voi și folosiți-le atunci când este nevoie. Puteți să vă concentrați pe respirație și să numărați de la 1 la 10 și înapoi sau puteți să faceți un exercițiu de imaginație (că sunteți într-un loc plăcut, că trăiți un eveniment fericit, să vă amintiți ceva plăcut…). De asemeni, e posibil să-l ajute să își ia cu el jucăria preferată, care să-i fie alături în timpul consultului/intervenției medicale.
  5. Fii tu pregătit. Acordă-ți un timp pentru autoanaliză și vezi ce este în interiorul tău, cum stau lucrurile în legătură cu vizitele la medic, cum te poziționezi tu în toată această poveste? Dă-ți voie să simți, fii sincer/ă cu tine, analizează experiențele anterioare și observă care este mesajul pe care tu îl transmiți copilului despre relația cu medicul și despre grija pentru corp.

Am mai scris despre frica copiilor de a merge la doctor și cum să o abordăm.

 

 

Nu înțelege, că-i mic! Sau nu e așa?

Activitate psihică…începând de când?

Când eram însărcinată cu Cristi, acum șapte ani, am citit niște articole și am aflat că bebelușii aud și procesează informațiile pe care le aud în uter începând de tare devreme, chiar de la optsprezece săptămâni.

Am testat asta cu o melodie pe care o puneam în fiecare seară înainte să mă culc, pe telefon, iar telefonul aproape de burta mea. Cred că am făcut asta în ultimele zece săptămâni de sarcină, iar în primele zile după naștere am fost uimită să văd că el recunoștea melodia: devenea foarte atent iar  privirea se schimba. Deci ființa asta mică, ce abia apăruse pe lume, ținuse minte acordurile acelei melodii, din perioada în care era în burtică.

După douăzeci și patru de săptămâni ei devin mai sensibili la stimulii auditivi, așa că putem constata că ei vor semnala când recunosc voci/tonalități cunoscute, cum ar fi vocea mamei, a tatălui, o melodie, un sunet pe care îl aud în mod constant în perioada sarcinii.

Bebelușii simt durere? 

Și atunci putem să presupunem (bine, nu doar să presupunem, știința a demonstrat asta) că există activitate psihică in utero. În prezent, noi avem aplicații, site-uri care ne arată cât de mare e bebelușul pe care-l purtăm în uter, cum s-a mai dezvoltat, curiozități ce ne duc mai aproape de viața de celalată parte a placentei. Iar aceste lucruri spun foarte multe despre cât a evoluat tehnologia, în special în domeniul medical, în ultimii ani.

Dar nu a fost dintotdeauna așa. Modul în care au fost tratați bebelușii și copiii a trecut prin stadii destul de interesante de-a lungul istoriei umanității. Undeva prin Evul Mediu făceau baie ultimii, după ce se spăla toată familia în aceeași apă, pentru că exista regula respectului în funcție de vârstă (uneori salt de bucurie pentru că trăiesc în zilele noastre și că avem condiții atât de bune de viață). Erau priviți ca niște ființe intermediare, undeva între animale și adulți. Iar mai aproape de noi, până în 1985-1986(!) se realizau, cel puțin în Statele Unite, intervenții chirurgicale asupra bebelușilor, fără anestezie, pentru că se credea că ei nu simt durere.

Eu m-am convins că bebelușii simt ceva, probabil durere, atunci când aveam vreo cinci ani, iar în fața blocului a apărut o vecină cu nepoțica ei de trei luni. Mă uitam la ea ca la extratereștri, mi se părea o ființă taaare ciudată, nu-mi vorbise nimeni despre bebeluși, nu interacționasem până atunci cu vreunul, așa că m-am decis să verific dacă ființa aia chiar e adevărată…ciupind-o de mânuță. Bunica mea și bunica ființei erau în discuții aprinse, ca la scara blocului, iar când am găsit momentul potrivit, am ciupit-o de mână. Cu două degete mici și subțiri ale mele, de mânuța ei minusculă. S-a oprit din gângurit, “a pus buza”, cum se zice, și a început să plângă… Atunci m-am convins! Era vie! Bebelușii sunt și ei oameni și simt!

Medicul Kanwaljeet Anand este cel care în 1987 a realizat un studiu despre răspunsul bebelușilor la factori de stres în cazul în care primesc anestezie sau fără. Bineînțeles că a constatat (și mai apoi s-a confirmat și în alte studii) că bebelușii care au suferit intervenția chirurgicală cu anestezie au avut în sânge niveluri mai reduse ale hormonilor de stres și de asemeni nu s-au confruntat cu complicații post-intervenție.

Copiii, trauma și viața

Sunt interesante valențele pe care trauma le capătă în prezent. Acum ceva (multă) vreme, trauma era asociată cu veteranii de război sau cu Holocaustul. Pe măsură ce psihologia s-a dezvoltat, a devenit mai accesibilă publicului larg, iar cercetările în domeniul psihotraumatologiei s-au extins, noi fațete s-au adăugat conceptului de traumă.

Am observat că în prezent, cuvântul traumă este folosit uneori nepotrivit : fie este luat în derâdere, ca și cum trauma ar fi un moft ( cam cum se întâmplă cu depresia, văzută ca ultima fiță), fie este pus ca șablon peste fiecare ideal neatins (de obicei de mame, în domeniul creșterii copiilor): “ah, nu reușesc să îi dau să mănânce doar bio, e traumatizat, clar!” sau “s-a întâmplat să mă răstesc la el, ieri, când eram nedormită de trei zile, iar el a cerut de treisprezece ori povestea. Am distrus copilul, l-am traumatizat!”. Ei, ambele variante prezentate sunt două extreme. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc: trauma există, nu este ceva din sfera science-fiction, dar nici nu apare la orice colț de stradă.

Trauma reprezintă o ruptură în interiorul psihicului uman. Spre deosebire de stres, care doar apasă, îndoaie psihicul ca pe un elastic, trauma modifică definitiv arhitectura psihicului. Trauma reprezintă un răspuns emoțional la un eveniment (negativ)  care amenință integritatea fizică sau psihică a unui individ. Frica și neputința la intensități extrem de mari, precum și senzația de expunere puternică sunt trăsături importante ale traumei.

„Oamenii obișnuiesc să spună că ‘li se rupe sufletul’ sau că ‘îi doare foarte tare’. În urma evenimentului traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care noi, specialiștii, o numim traumă psihică. Rareori însă observam trauma, cel mai adesea făcându-se vizibile efectele pe care ea le are în viața noastră”, explică Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei.

Trauma ne poate afecta la nivel emoțional, fizic, cognitiv, comportamental și relațional. Efectele acesteia se ramifică în psihicul uman, la fel ca rădăcina unui copac. Cu cât mai devreme are loc trauma, cu atât mai multe zone influențează, sau cu atât mai groase sunt ramificațiile, puternice, intense.

Și mă duc cu gândul la amărăciunea, tristețea și frica ce însoțesc persoanele care au aflat de la vreo mătușă, bunică, sau chiar de la mamă: “nu te-am vrut, am vrut să te dau afară, dar n-am reușit!”. Sau care și-au trăit copilăria în frică și teroare, făcând slalom printre persoane dependente de alcool, violență domestică și tulburări de personalitate…

Când trauma se petrece, efectele ei se amestecă, se infiltrează și pătrund în diverse cotloane ale psihicului uman. O traumă poate urmări o persoană viața întreagă…Evident că o traumă la vârstă adultă este mai ușor de procesat și integrat, deoarece structura internă a individului este mult mai stabilă iar capacitatea de adaptare este mult mai mare decât în cazul unui copil, sau chiar în cazul unui bebeluș, nou-născut sau chiar a unui făt în uter. Sunt persoane care sunt dintotdeauna urmărite de un sentiment apăsător, de tristețe, de durere, suferă de atacuri de panică sau de condiții medicale ieșite din comun sau inexplicabile, iar în urma unei anamneze psihologice (o anamneză care pătrunde și în istoria familiei) constată că aceste simptome au legătură cu traume pe care le-au trăit in utero, la naștere sau în copilăria foarte mică.

Este important să observăm că efectele traumei nu își fac simțită prezența doar în viața și activitatea persoanei care a trăit trauma, ci se extind prin intermediul relațiilor și asupra celor din jurul indidului traumatizat. Trauma se poate bineînțeles moșteni, așa că există “norocoși” ce primesc în dar traume ale familiei, iar acest flux este tare bine ilustrat în proverbul „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”…

Ce putem face dacă suntem fericiții moștenitori ai unei traume de familie (transgeneraționale)? Putem să rupem cercul vicios, putem să vindecăm. Atunci când vindecăm, nu vindecăm doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare… Iar aici intra în scenă un domeniu fascinant, relativ tânăr (mai puțin de un secol de la primele scrieri), epigenetica, ramura a geneticii care cerceteaza ereditatea caracteristicilor care nu sunt codate in ADN (cele direct influențate de mediu, de experiențele pe care le trăim). Apropo, știați că plantele “țin minte” cum este iarna? De asemeni rețin schimbările sezoniere, pentru a ști când să înflorească.

Când suferim o traumă, pentru că sunt trăiri mult prea greu de gestionat, psihicul nostru încuie într-o cămăruță ascunsă evenimentele ce s-au întâmplat, la un loc cu emoțiile pe care le-am simțit, pune un cerber fioros la ușă, paznic la emoții, ca nu cumva să retrăim ceea ce s-a întâmplat de mult. Ce facem de fapt în terapie? Îmblânzim cerberul și, de mână cu terapeutul, deschidem câte un pic ușa…

“Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei.”

citat din “Traumă, ataşament, constelaţii familiale” – Franz Ruppert, psiholog, profesor de  psihologie şi psihoterapeut.

Am început să merg la psiholog în 2010, când Cristi, copilul meu cel mare, avea 5 luni. Mai fusesem cu un an înainte, când eram gravidă în cam 30 de săptămâni, dar nu s-a lipit de mine. Am început să merg la ședințe săptămânale abia atunci când am ajuns pe marginea prăpastiei. De multe ori atunci rezolvăm problemele…când ne doare, supurează, când simțim că suntem la capătul puterilor. Și chiar și atunci, de frica durerii pe care am simți-o când smulgem cuțitul din spate, îl mai suportăm un pic… Eu am început terapia acum 5 ani, iar pe vremea aia mi-am auzit multe miștouri legate de mersul la psiholog: de la “păi și ce faci acolo? vorbești o oră? dă mie banii că te ascult eu!” până la “hai că nu ai tu probleme așa mari…ce-ți trebuie să mergi?”, incluzând apoteoticul “pe bune? ai luat-o razna? ești sigură că ești bine? ce te-a apucat să mergi tu la nebunii de-astea?”.

Eh, de atunci, vremurile s-au mai schimbat în România noastră frumoasă și parcă psihologia, terapia, cunoașterea de sine nu mai sunt privite ca niște ciudățenii. S-a înființat chiar și un Institut pentru Studiul și Tratarea Traumei, în 2010, iar de atunci, peste 2000 de persoane au beneficiat de asistența echipei. S-au organizat și evenimente pentru publicul larg, despre subiecte profunde, sensibile, cum ar fi traumele timpurii. Am participat și eu la ediția din 6 iulie a workshopului “Traumele Timpurii”, și timp de două ore și jumătate, împreună cu conf. univ. dr. Diana Vasile, care a și deschis seara cu o prelegere, am făcut o incursiune în lumea traumei. Scurtă zic eu, dar o voi continua acasă prin intermediul cărților.

În cadrul workshopului am vizionat un documentar mult așteptat de specialiștii din domeniu și de pasionații de psihologie, “In Utero”. Realizat în anul 2015, în Statele Unite, în regia lui Kathleen Man Gyllenhaal, filmul urmărește impactul pe care viața intrauterină îl are asupra dezvoltării noastre. De la cercetători, medici și psihologi de renume mondial am aflat cum experiențele trăite de noi în perioada intrauterină ne modelează viitorul. Filmul este subtitrat in limba romana, iar ISTT este unic detinator in Romania al drepturilor de difuzare a documentarului. Dacă vreți să îl vizionați, urmăriți pagina ce conține calendarul evenimentelor ISTT pentru a afla când se mai organizează workshopuri despre trauma timpurie.

Din subiect tabu, bine ascuns, de nevorbit, trauma, ca subiect de studiu și cercetare, ajunge din ce în ce mai accesibilă publicului larg, iar acest lucru nu poate fi decât motiv de bucurie! Știți că primul workshop despre trauma timpurie de la ISTT s-a ținut cu sala plină, iar a doua ediție s-a organizat pentru că au fost foarte multe înscrieri pentru prima ediție?

 

 

Cum gestionezi relația cu mama toxică?

Am scris aici despre cateva indicii clare care îți arată că ai o mamă toxică. Tare multe au fost replicile, mesajele care sunau cam așa: “zici că ai scris despre mama; ok, e toxică, acum ce fac? cum gestionez relația cu ea?”

Așa că iată acest articol care are ca scop să vă aducă la îndemână câteva idei practice pentru a gestiona relația cu mama toxică. Cred că cel mai important pas pe care îl poate face cineva care o astfel de mamă (există și tați toxici, chiar și parteneri toxici, voi aborda toate cazurile în articole viitoare) este conștientizarea situației.

A fi implicat într-o astfel de relație (și culmea, nu prea putem să evităm situațiile astea, pentru că e vorba de propriile mame) înseamnă un consum enorm de energie, de timp, înseamnă să trăiești într-un carusel emoțional care nu știi niciodată când te va duce în sus, în jos, când va coti sau când va accelera.

Înainte de a trece la soluțiile practice, voi descrie pe scurt efectele pe care o mamă toxică, prin comportamentele, atitudinea și manifestările ei,  le are asupra vieții emoționale a copilului/copiilor săi.

  • Vinovăție cronică. Cu o astfel de mamă și cu pleiada de situații pe care le trăiești alături de ea, este foarte posibil ca după o viață de trăit cu ea, să te simți vinovat/ă chiar și atunci când nu e nevoie. Chiar și atunci când situația nu o cere…iar acest simptom te poate ține pe loc, te oprește din evoluție și îți intoxică bruma de relație pe care o poți avea cu tine însuți/însăți.
  • Te neglijezi în detrimentul fericirii și bunăstării altora. A renunța la tine, la împlinirea nevoilor tale, la dorințele tale, la ce este al tău, ca alții să fie mulțumiți, satisfăcuți devine un obicei consumator de energie, dăunător pe termen lung. Avem bineînțeles, cu toții, momentele noastre de altruism, momente în care vrem să-i surprindem plăcut pe cei din jurul nostru, facem sacrificii, dar atunci când “eu nu sunt important/ă” devine un mod de relaționare, de existență, este evident că nu este benefic pentru noi înșine. Pentru că, în foarte multe cazuri, limitele în ceea ce-i privește pe copii lipsesc cu desăvârșire pentru o mamă toxică, aceștia rămân într-o simbioză nocivă cu mama. Iar de aici, următorul efect al unei mame toxice asupra copiilor săi:
  • Lipsa cunoașterii de sine, lipsa direcției, a sensului, a unui drum personal. Pentru că o mamă toxică vrea mereu să controleze întru totul, vrea să controleze acțiunile, gândurile, emoțiile celorlalți, copiii acesteia ajung să fie versiuni mai mici ale ei. Copiii unei mame toxice sunt foarte deconectați de eul lor cel mai adânc, nu reușesc să-și identifice nevoile, dorințele, nu pot să stabilească limite în legătură cu propria lor persoană, vor trăi de cele mai multe ori o viață a mamei trasă la indigo.
  • Un alt efect pe care îl are traiul cu mamă toxică este lipsa unui atașament sigur. Puteți citi despre tipurile de atașament pe larg, pe site-ul Dianei Vijulie. Este evident că atunci când crești cu o mamă care se manifestă așa cum am descris pe larg în acest articol, nu este posibilă dezvoltarea unui atașament sigur. Premisele unui atașament sigur (siguranța și răspunsul la nevoile emoționale) sunt încălcate cu totul în cadrul unei relații cu o mamă toxică.
  • Stimă de sine scăzută. Ținând cont că una din cele mai puternice senzații care te urmărește de-a lungul vieții, atunci când ai o mamă toxică, este că nimic din ce faci nu este bun, nu atinge așteptările mamei, nu este de ajuns, stima de sine se duce vertiginos în jos. De multe ori, chiar prin comparații cu ea însăși, o mamă toxică reușește să-și pună la pământ copiii, arătându-le că eforturile pe care ei le depun sunt egale cu zero, că niciodată nu vor reuși să realizeze ceva iar sentimentul general transmis este: “nu ești bun, orice-ai face, nu o să mă impresionezi”.
  • Anxietatea, depresia, lipsa de încredere în cei din jur. Acestea sunt moșteniri clare ale unei mame toxice, deoarece starea de alertă continuă, baletarea printre dorințele mamei toxice, negarea și reprimarea propriilor emoții, aduc copilului o stare continuă de anxietate, ce poate fi internalizată și purtată de acesta întreaga viață. De asemeni, din cauză că mama toxică este rareori disponibilă emoțional pentru copil, acesta crește cu modelul mental “nu mă pot baza pe nimeni”, acest model răsfrângându-se asupra tuturor relațiilor pe care copilul unei mame toxice le stabilește de-a lungul vieții.

Și acum hai să vedem ce putem face ca să supraviețuim relației cu mama toxică, să reducem din efectele pe care comportamentul acesteia le are asupra echilibrului nostru emoțional…

ACCEPTAREA. Primul, cel mai important consider eu și de multe ori cel mai voluminos, mai greu de procesat este acceptarea. Nu poți schimba sub nicio formă cine este mama ta. Nu poți schimba relația, nu o poți face să dispară efectiv, ca și cum ai face o magie.

A accepta situația, a accepta că mama ta așa este, nu înseamnă nici că ești de acord cu ea, nici că o susții, nici că deodată comportamentul ei devine justificat. Nu, a accepta înseamnă a face pace cu prezentul, cu realitatea, așa cum sunt ele. De multe ori, noi îndulcim realitatea, o ajustăm, dar procedăm așa doar pentru că ar fi prea multă durere de înfruntat…

Mintea noastră distorsionează realitatea, folosește mecanisme de protecție ca să ne protejeze de durere, de situațiile neplăcute, de ieșirea din zona de confort, iar negarea este mecanismul de protecție ce se opune acceptării. Atunci când nu te lupți cu realitatea, când nu i te opui, când nu judeci, atunci accepți! În cele mai multe cazuri, copiii părinților/partenerilor toxici fie neagă situația, fie raționalizează (încearcă să estompeze comportamentele toxice, le aduc o grămadă de argumente ce vor să fie logice și le minimalizează efectele).

FII ATENT/Ă LA REACȚIILE TALE. În acest tip de relație, cu o persoană toxică, a îți exprima nemulțumirile referitor la comportamentul celuilalt e cam ca atunci când faci scuipi contra vântului: totul se întoarce asupra ta! Dacă vei încerca să îi spui mamei tale că e ceva în neregulă cu ea, că nu e potrivit comportamentul ei, imediat va învârti situația astfel încât tu să pari un agresor iar ea o victimă. Exprimă ceea ce simți la persoana întâi, formulează despre tine; cel mai probabil emoțiile și mesajul tău vor fi ignorate și răstălmăcite, dar important este că tu susții o poziție despre ceea ce simți tu și că nu mai reprimi ceea ce simți.

STABILEȘTE LIMITE. Pare teribil de greu de realizat, mai alex în contextul în care pentru un părinte toxic limitele sunt o glumă bună. Limitele sunt, într-o asemenea situație, esențiale. Nu uita că scopul este să te protejezi și să comunici celeilalte persoane când ți-au fost încălcate limitele personale. Stabilirea limitelor te protejează de durere; a nu permite tratamentele dureroare, neplăcute, deranjante sau cele care te pun în pericol reprezintă dovezi ale iubirii tale de sine, ale stimei de sine și ale compasiunii față de tine însuți/însăți.

În prezent, deși  este greu de crezut, ești un adult puternic, capabil să oprească acțiunile care îl deranjează și îl rănesc. Este foarte posibil ca în interacțiunile cu mama ta să te simți mic/ă, să te cuprindă neputința și să crezi cu tărie că tu nu poți spune “nu” sau că sub nicio formă nu poți opri ceea ce se întâmplă.

Folosește cuvinte simple, clare, concise, prin care să exprimi ceea ce simți și care sunt limitele, ce este permis și ce nu în legătură cu persoana ta:

  • “Nu mă simt confortabil când faci comentarii despre greutatea mea. Mie îmi place foarte mult rochia, mă simt foarte bine în ea, nicidecum plinuță sau grasă!”
  • Nu accept să mă mai strigi cu porecle sau diminutive. Te rog să te oprești!
  • Te rog să nu mă mai compari cu fratele meu.
  • Te rog să-ți anunți vizitele, nu ne este confortabil să primim vizite neanunțate.

relatie mama toxica alexandra moga

DĂ-TE UN PAS ÎN SPATE. Dacă îți iei un răgaz ca să analizezi situația, vei observa că îi cunoști tehnicile și metodele în detaliu. Este nevoie de timp ca să conștientizezi aceste modele de reacție și de relaționare, poți încerca pentru o perioadă, doar să o asculți și să o observi. Fă asta ca și cum ai fi un cercetător. Observă și chiar notează, dacă simți nevoia, ceea ce descoperi în acest timp, compilează iar pe măsură ce îi cunoști mai bine comportamentul, reacțiile, vei avea un control mai mare asupra ceea ce este cel mai important, tu (și emoțiile tale).

În momentul în care finalizezi puzzle-ul mental și înțelegi că viziunea mamei tale despre viață, oameni, relații și emoții sunt într-un anume fel, îți va fi ușor să recunoști aceasă viziune când ea va fi exprimată în interacțiunile voastre. Fă din siguranța ta emoțională un scop major, iar în momentele în care te simți tras/ă în furtuna emoțională a mamei, dă-te un pas în spate, întreabă-te ce înseamnă asta (ceea ce se întâmplă) și de ce se întâmplă, dar și mai important, întreabă-te cum poți să fii tu în siguranță.

GĂSEȘTE O REȚEA DE SUSȚINERE EMOȚIONALĂ. Sau creează-ți-o. Persoanele toxice sunt disimulatori foarte buni. Se pot preface atât de bine atunci când sunt în public, încât ai crede cu tărie că sunt niște oameni minunați, inocenți și blânzi. Cel mai probabil prietenii sau rudele nu te vor crede pentru că ei nu cunosc aceste laturi ale personalității mamei tale pe care tu le cunoști atât de bine… Iar pentru a trece cu bine peste reorganizarea relației cu mama ta, ai nevoie de oameni echilibrați emoțional, pozitivi, empatici, calzi; dacă sunt oameni care au trecut sau trec și ei prin ceea ce treci tu, cu atât mai bine pentru că vor înțelege mult mai bine ce ți se întâmplă și ce nevoi ai.

Mergi la terapie, efectele psihoterapiei sunt de necontestat. Nu te duce la terapie gândind că e panaceu universal, nu îți va schimba viața și nu vei mai avea probleme niciodată, dar cu siguranță te vei schimba tu și vei ști cum să abordezi dificultățile din viața ta. Te vei întâlni pe drumul schimbării cu o grămadă de mecanisme de protecție, de blocaje, e lung și anevoios drumul, dar la final vei fi cu siguranță mulțumit/ă!

Am lăsat pentru la urmă această opțiune, deoarece o puteți folosi atunci când nimic nu funcționează, și când simțiti că ați încercat totul pentru a face această relație să meargă. Dacă vă sunt afectate semnificativ sănătatea fizică și psihică, familia, relațiile cu copiii și partenerul de viață, atunci poate ar fi o variantă să alegeți să tăiați orice legătură cu mama toxică.

RUPE LEGĂTURA. Pare înfricoșător când te gândești cum ar fi… te sperie gândul că vei rămâne singur, te macină ideea că nu e corect, este posibil să fii influențat/ă și de credințele tale religioase care susțin cinstirea părinților, dar în momentul în care tu suferi extrem de tare, poate aceasta este cea mai bună variantă.

 

Cu siguranță te vei simți copleșit/ă de vinovăție la început, dar pe parcurs vei vedea că pacea și liniștea își vor face din ce în ce mai mult loc în interiorul tău. Nu este nimeni obligat să îndure suferințe, dureri și umilințe, de la nicio altă persoană, cu atât mai mult de la părinții săi!

Este în regulă să încerci tot ce îți stă în putință ca să faci relația să meargă. Dar responsabilitatea calității unei relații este a ambelor persoane implicate în acea relație. Vei putea observa că, atunci când vei stabili limite, mai degrabă vor tăia contactul cu tine, decât să facă o concesie și să respecte limitele/regulile propuse de tine. Am auzit de cazuri în care, după ani buni în care nu au vorbit cu părinții, copiii au reluat legătura cu părinții lor toxici, dar în loc să se bucure de relația cu copiii lor, părinții s-au folosit de ocazie ca să se răzbune și să lovească iar.

Din nou, vă fac atenți. Nu discutăm despre majoritatea părinților, cei care sunt persoane cât de cât echilibrate emoțional. Discutăm despre cazurile extreme, de părinți abuzivi din punct de vedere emoțional și fizic.

Puteți citi și despre cum recunoști o mamă toxică.

Sursa foto: Pinterest.com

Jo, Amicii și Trupa Anima – printre vedetele Balului Britanic de la București!

Cea de-a șasea ediție a Balului Britanic va avea loc în București pe 9 iunie 2017. Evenimentul se va desfășura în gradina Hotel Caro din București. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză ridicată pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic este organizat de International House Bucharest și English Kids Academy. 

Balul Britanic este un eveniment educațional și cultural deosebit, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză, cursanți English Kids Academy, primesc premii educaționale și toți invitații au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. În premieră, anul acesta, unele dintre cele mai frumoase momente din spectacolele Operei Comice pentru copii vor fi aduse pe scena Balului Britanic. O serie de momente artistice vor asigura buna dispozitie pe toata durata serii: Cvartetul Anima, trupa de dansatori Be Unique coordonata de Alex Nistor, Andra Gogan si trupa Amicii, iar în final, mult apreciata Jo.

„Suntem nerăbdători să primim cu brațele deschise părinți și copii deopotrivă, interesați de cultură și de procesul de învățare, concept care găzduiește practic, ediția din acest an. Mai mult decât atât, suntem dornici să le recompensăm rezultatele spectaculoase, precum și eforturile depuse. Suntem parte dintr-un moment important pentru ei, iar asta ne onorează”, a declarat Mihai Gânj, Președinte English Kids Academy, divizia de cursuri de engleză pentru copii a International House.  

Întrucât evenimentul are și o miză caritabilă, intrarea se va face numai pe baza unei donații de 35 lei pentru fiecare participant. Suma stransă, precum si donatiile de la fața locului, vor fi integral direcționate pentru a susține proiectului “Tabăra Steluțelor”, proiect educațional pentru copiii bolnavi și defavorizați aflați în grija Asociației M.A.M.E.. Înscrierea la Balul Britanic se face în ordinea achitării acestei donații conform principiului „primul venit-primul servit”.

Despre Balul Britanic

Evenimentul adună an de an aproximativ 700 de invitați: copii ai unor prestigioase școli din București, cursanți ai English Kids Academy, părinți, profesori, directori ai instituțiilor de învățământ premiate, înalți demnitari și reprezentanți marcanți din domeniul educației.

Balul Britanic se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii primesc premii educaționale și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre premiile acordate copiilor se numără:  tabere cu profesori britanici în România, produse educaționale, cărți, rechizite, vouchere cu premii, multe surprize culinare și momente artistice dedicate lor.

Despre International House Bucharest

International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleză din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani.

International House este prezentă pe piața din România de 15 ani.

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializata în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Parenting blând? Gânduri după conferința cu Laura Markham

Pe 13 mai a avut loc conferința organizată de Totul despre Mame, cu Laura Markham, conferință ce a avut două părți, Cum să devii un părinte blând și Cum să crești un copil inteligent emoțional. Am participat la ambele părți cu mare drag, eram foare curioasă pentru că eu nu fusesem data trecută când a venit în România, în 2015.

Citindu-i articolele și cărțile am avut întotdeauna sentimentul de calm și blând și m-am folosit deseori de lucrul acesta, deschizând una din cărțile (sunt traduse amândouă și le găsiți aici și aici) sau unul din articolele ei atunci când simțeam că lumea (emoțiilor) se dărâmă. Apropo de “tehnica” asta pe care am folosit-o eu, poate și pe voi vă ajută să vă găsiți niște ancore, care să vă readucă la drumul blând și empatic de parentaj. Poate fi un breloc, un magnet pe frigider, o fotografie cu voi și copiii expusă undeva într-un loc vizibil, poți citi anumite articole sau poți răsfoi anumite cărți care te ajută să ieși din vârtej. Pe mine mă mai ajută când am perioade grele să mă întâlnesc cu persoane cu aceeași viziune despre educație, copii, emoții. Întâlnirile acestea mă reîncarcă și mă ajută să-mi aduc aminte pe ce drum am pornit.

Am simțit acest sentiment de calm și blând și la conferință, văzând-o pe Laura în personă, și mi se pare fantastic cum unii oameni pur și simplu emană prin toți porii blândețe, cum transmit prin limbajul corpului calmul și pacea interioară.

Am regăsit în Laura Markham un speaker autentic, ce știe să captiveze publicul, să îl țină antrenat, care știe ce se întâmplă în mintea și sufletul unui părinte. În cadrul conferinței au fost abordate subiecte de mare interes pentru cei prezenți în sală iar discursul ei parcă urma intuitiv întrebările ce se nășteau în mințile participanților.

Am apreciat faptul că slide-urile au fost realizate în limba română, în concordanță cu ceea ce Laura vorbea, a fost multă multă informație utilă, concentrată, pe fiecare slide și cred că foarte multe persoane din sală au fotografiat slide-urile pentru a lua cu ei acasă aceste informații prețioase.

Conferința a fost structurată în două mari părți, una despre parenting blând și cum devenim noi părinți blânzi, și una despre inteligența emoțională a copiilor și cum să creștem copii inteligenți emoțional. Mi-a plăcut tare mult că Laura Markham a folosit exemple din viața ei, situații dificile cu copiii ei, și am putut observa concret aplicarea instrumentelor parentingului blând. La finalul fiecărei părți au fost sesiuni de întrebări și răspunsuri, ce au durat fiecare aproape o oră întreagă, și inclusiv acest lucru m-a uimit, cum a răspuns fiecărui participant ce a adresat o întrebare, pe îndelete și cu răbdare.

Iubirea e esența.

Cred că dincolo de aspectele teoretice, de studii, de informația din domeniul neuroștiintelor, am regăsit în discursul Laurei Markham iubirea ca esență. Toți ne iubim copiii, toți vrem ca ei să crească bine, fericiți, să se simtă împliniți și să avem relații bune cu ei.

În momentul în care păstrezi ca valoare fundamentală iubirea în relația cu copilul tău și faci un efort voluntar să descoperi și să trăiești autentic iubirea, restul obiectivelor enumerate mai sus (ce ne dorim noi pentru copiii noștri) se împlinesc de la sine. Și de ce zic să facem un efort voluntar să descoperim iubirea autentică? Pentru că este foarte posibil să o fi primit/învățat distorsionat, să se fi agățat de ea traume, dureri, suferințe, alte emoții neexprimate, și noi să fi înțeles că iubirea este cu totul altceva.

Am înțeles poate că iubirea înseamnă să-i mai dai o palmă la fund copilului, să știe de frică (mie mi se face pielea de găină când văd aceste două concepte unul lângă celălalt…dacă iubești, celuilalt trebuie să-i fie frică?), să-l pedepsești din iubire, să-l ții din scurt că i se urcă la cap, să nu îl iei în brațe că se învață (mi se pare îngrozitor de trist să blochezi o astfel de nevoie fundamentală pentru ființele umane, iar despre atingere puteți citi mai multe într-un articol scris de Diana Vijulie), să controlezi cealaltă persoană sau să te folosești de vinovăție și rușine pentru a obține modificări în comportamentul celuilalt…

Cred eu că întreaga conferință cu Laura Markham a venit în întâmpinarea nevoilor noastre ca părinți, ca un antidot la felurile astea ciudate în care noi am învățat iubirea. Ca elemente centrale ale relației părinte-copil din viziunea parentingului blând aș vrea să menționez: empatia, răbdarea și conectarea. A fi părinte blând nu înseamnă să nu pui limite, să lași copilul de izbeliște, înseamnă să știi să spui “nu” cu duhul blândeții. Tot a fi părinte blând înseamnă să te cunoști pe tine însuți/însăți, să fii conștient de limitele tale, să înțelegi că atunci când copiii au un comportament nedorit nu au ceva personal cu tine, ci este o modalitate prin care ei comunică emoțiile lor dificile.

Și pentru că nu vreau să resimțiți toate acestea ca pe niște presiuni, vă recomand să le luați ușurel. Nu ajungi undeva dacă nu pornești. Important e să pornești. Cu pași mici, uitându-te în primul rând la tine și-n interiorul tău, văzând locurile unde ai nevoie să sapi, să vindeci, să pui plasture, iar mai apoi către copilul tău, prin filtrul iubirii.

Interviu: Tulburările din spectrul autist cu Adina Alexandrescu

Pentru că am observat îngrijorarea părinților atunci când vine vorba de comportamente specifice ale copiilor sau dezvoltarea lor și pentru că în cele mai multe cazuri apar imediat gânduri ce duc către tulburările din spectrul autist, m-am gândit să adresez câteva întrebări Adinei Alexandrescu, psihoteapeut specializat pe psihoterapie psihanalitică si psihoterapie de familie. Sper ca răspunsurile să vină în întâmpinarea nevoilor și înrgijorărilor voastre, și să vă ajute să căpătați o nouă perspectivă asupra comportamentelor copiilor.

Ce este autismul/ Ce sunt tulburările din spectrul autist?

Autismul este o tulburare globală de dezvoltare ce afectează trei arii ale dezvoltării copilului , aria dezvoltării limbajului, aria interacțiunii sociale și modul în care acesta se comporta. Un copil cu Autism se dezvolta în primele luni la fel ca ceilalți copii de varsta lui. Unii parinți semnalează specialiștilor că și-au dat seama foarte devreme că dezvoltarea celui mic nu a fost una tipică, dar nu au știut cum să încadreze aceste semne precoce ale unei tulburari din spectru autist. În jurul vârstei de 18 luni devine însă evident pentru părinți și pentru familie că cel mic are anumite dificultați, nu pare să se dezvolte la fel ca ceilalți copii de vârsta lui. Mare majoritate a părinților se adresează unui specialist între 24-36 luni cu îngrijorarea că cel mic nu debutează comunicarea verbala, între aceste vârste sunt diagnosticați cei mai multi copii cu tulburare din spectru.

Când pot fi diagnosticate aceste tulburări cel mai devreme?

Diagnosticul precoce al tulburărilor din spectru poate avea loc între 12 si 18 luni , este indicat ca un copiu să fie diagnosticat cât mai devreme pentru ca diferența dintre dezvoltarea sa și a copiilor de aceiași vârsta să fie cât mai mica. Cu cat este diagnosticat mai devreme, cu atât șansele la o recuperare totală sunt mai mari.

Care sunt simptomele tulburărilor din spectrul autist?

Cel mai des simtom descris de părinti este întarzierea în achizitia limbajului. Copii cu autism manifestă, deasemenenea, comportamente bizare, repetitive, autostimulări care îi împiedicâ în a observa mediul și a fi atenți la ceilalti. La simptomatologie pot fi incluse și o slabă dorință de a interacționa cu ceilalți, lipsa contactului vizual, lipsa interesului pentru semneni, lipsa interesului pentru joc. Copii cu autism se joacă intr-un mod stereotip, deseori fosesc jucăriile inadecvat.

Copii cu autism par că nu constientizează pericolele, sunt descriși ca hiperactivi si agitați.

Când este cazul să se îngrijoreze un părinte și ce ar putea face în această situație?

Dacă un părinte simte ca este ceva diferit  la cel mic, este cel mai bine să se adreseze unui specialist in dezvoltarea copilului (psiholog/ psihoterapeut specializat în testare si diagnostic sau unui psihiatru infantil). Aceste semne de întrebare apar intre 12 si 18 luni când ne așteptam ca cel mic să aiba o alta interactiune cu mediul, când vedem ca nu achizitionează limbajul, comunicarea, când vedem ca este dificil sa interactionam cu el.

Există tratament pentru tulburările din spectrul autist?

Singurul tratament care este dovedit în eficiența și recuperare este terapia comportamentală si psihoterapia. Deși aceasta se poate întinde pe luni, chiar ani , ca și tratament , reduce simpomatologia, îl ajută pe cel mic să învete să se integreze social, să interactioneze, să comunice, să achizitioneze cunostiinte la fel ca ceilalți.

Cum îi afectează pe copii pe termen lung tulburările din spectrul autist?

Diagnisticul de autism sau tulburare din spectru autist este foarte greu de integrat emotional pentru o familie. Lupta cotidiană dusă de cei mici și de familiile lor pe drumul recuperarii implică mobilizarea multor resurse psihice si materiale.

Afectarea pe termen lung a copiilor care au acest diagnostic este diferită de la un copil la altul și depinde foarte mult de gradul de afectare al ariilor de dezvoltare. Sunt copii care se integrează perfect pâna la varsta scolară, la care toate dificultațile se remit cu ajutorul terapiei, sunt copii care au dificultăți de interactiune socială si exprimare și la varsta adolescenței sau când devin adulti.

Dacă ați vrea să abordați aceste subiecte în detaliu cu Adina, o puteți contacta scriindu-i pe adresa adina.alexandrescu13@gmail.com sau contactând-o telefonic la numărul de telefon 0726185961. Puteți stabili o întâlnire ca să vă clarificați voi referitor la îngrijorările pe care le aveți în legătură cu comportamentul sau dezvoltarea copiilor sau chiar ca să stabiliți o ședință de evaluare psihologică a copilului.

Balul Britanic, ediția a VI-a, la început de iunie!

Cea de-a șasea ediție a Balului Britanic va avea loc în București pe 9 iunie 2017. Evenimentul se va desfășura în gradina Hotel Caro din București. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic este organizat de International House Bucharest și English Kids Academy.

Balul Britanic beneficiază de spriijinul  Ambasadei Marii Britanii la București și de atenția Casei Regale a Marii Britanii care trimite an de an Mesajul Reginei Marii Britanii Elisabeta a II-a, dedicat copiilor și părinților prezenți la eveniment. Balul se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză sunt premiați și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize.

„Este o onoare pentru noi să continuăm tradiția și să ne aflăm acum în fața celei de-a șașea ediții a Balului Britanic, cu atât mai mult cu cât în 2017 International House împlinește 15 ani de activitate în București. Suntem nerăbdători și convinși în același timp că vom avea un eveniment de succes, așa cum arată și edițiile anterioare. Interesul ridicat deja manifestat pentru participare ne face să întâmpinăm cu bucurie data de 9 iunie și să așteptăm să contribuim împreună, încă o dată, la o nouă ediție de succes a Balului Britanic.”, a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy, divizia de cursuri de engleză pentru copii a International House.

Ca orice bal important, evenimentul va avea și o puternică miză caritabilă, suma strânsă din taxa de participare fiind direcționată către Asociația M.A.M.E care ajută copiii bolnavi sau din familii defavorizate.

Elevii English Kids Academy din clasele II – XII şi elevii premiaţi în cadrul concursului gratuit de engleză Fonix vor sărbători cu această ocazie sfârşitul anului şcolar în cadrul Balului Britanic, purtând costume de epocă, bucurându-se de premii, surprize și concerte. Mai mult decât atât, pe baza achitarii taxei de participare, toți copiii vor intra într-o tragere la sorți pentru a câștiga o tabără „coolturală” oferită de Bookland.

Despre Balul Britanic

Balul Britanic este un eveniment de înaltă ținută pentru Bucuresti. Aflat deja la a șasea ediție, evenimentul este orientat spre mai multe direcții:

  • susține și promovează învățământul de calitate;
  • promovează valorile în societatea românească;
  • premiază elevii cu cele mai bune rezultate la engleză pe parcursul unui an academic, susținând motivația acestora de a continua studiul limbii engleze;
  • donează fonduri pentru importante cauze caritabile;
  • găzduiește un program cultural complex, incluzând reprezentațiile artistice ale copiilor prezenți la eveniment, dar și pe cele ale unor artiști cunoscuți.

Evenimentul adună an de an aproximativ 700 de invitați: copii ai unor prestigioase școli din București, cursanți ai English Kids Academy, părinți, profesori, directori ai instituțiilor de învățământ premiate, înalți demnitari și reprezentanți marcanți din domeniul educației.

Balul Britanic se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii primesc premii educaționale și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre premiile acordate copiilor se numără:  tabere cu profesori britanici în România, produse educaționale, cărți, rechizite, vouchere cu premii, multe surprize culinare și momente artistice dedicate lor.

Iată cum a fost anul trecut:

Despre International House Bucharest

International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleză din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani.

International House este prezentă pe piața din România de 15 ani.

Obiectivele International House Bucharest sunt de a crește motivația copiilor de a studia limba engleză, întrucât cunoașterea limbii engleze reprezintă o condiție pentru a putea accesa studii în străinătate sau locuri de muncă de succes.

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializata în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Rezultatele copiilor la examenele internaționale au determinat Cambridge English Language Assesment  să acorde English Kids Academy titlul de unul dintre cele mai bune centre din țară, cu „impact educațional excepțional”, în anul 2016.

Cum recunoști o mamă toxică?

Voi începe acest articol cu un disclaimer: dacă tu simți că ai o relație bună cu mama ta, ești fericit(ă) și nimic nu te macină în legătură cu ea, acest articol nu este pentru tine. Vă recomand să nu interpretați comportamente izolate ale mamei prin prisma celor de mai jos.

 

E mama ta, sursa existenței tale, ai petrecut nouă luni o bucată esențială din viața ta în adâncurile și profunzimile ei, poate chiar i-ai auzit gândurile. Doar tu și frații sau surorile tale (dacă ai) știți cum arată mama pe interior, i-ați auzit bătăile inimii de acolo, de aproape.

Și totuși, atunci când ești lângă ea sau vorbești cu ea, simți până-n măduva oaselor că te tulbură ceva. E ca și cum ar fi ceva în aer, ai un gol în stomac, e un amestec de frică, furie și tristețe. Inexplicabil ai emoții atunci când urmează să vă vedeți sau să vorbești cu ea. Uneori știi exact cum o să fie interacțiunile cu ea, alteori te ia pe nepregătite, ca o furtună ce se iscă din senin, te ciufulește bine de tot și te lasă pe marginea unui drum întrebându-te “ce-a fost asta?”.

O cauți deseori cu gândul, ai o profundă nevoie să te simți iar în siguranță, să fii iar bebelușul care-ai fost în brațele-i și ai vrea să ai iar certitudinea că dacă ea e acolo cu tine și te protejează, nimic nu se poate întâmpla. Ești într-o continuă căutare a acestui sentiment de siguranță, speri de fiecare dată că interacțiunile cu ea vor fi diferite: “de data asta chiar o să fie ok!”.

Și nu este.

Știi clar că ceva nu este în regulă, e un gust amar ce te urmărește, e ceva ce te macină din interior și ai vrea să faci cumva să schimbi asta, să nu te mai chinuie. Ceva-ul acesta poartă un nume: mama toxică.

Credit foto: In my Cocoon Again – Pegi Smith

Hai să vedem cum recunoaștem o mamă toxică! Este foarte posibil să observați că aceste comportamente și modele de interacțiune vă sunt teribil de familiare:

Totul este despre ea! 

“Bună, mama, ce faci? Ce ai mai făcut, ce ai mai gătit, etc. (inserați subiecte ușoare de discuție aici).” La un moment dat îndrăznești să-i împărtășești ceva dureros pentru tine, un eveniment ce naște/a născut emoții dificile, greu de dus: “of, n-am dormit ultimele trei nopți, X (copilul sau bebelușul tău) s-a trezit din oră în oră, e tare greu cu erupțiile astea dentare! nu mai pot!”. Și atunci, cu grația unei lebede (vorba vine) primești răspunsul: “da’ stai să vezi că m-a durut și pe mine o măsea, îngrozitor a fost, nu știam ce să fac, am crezut că mor, dar nu m-am dus la doctor, costă mult…”. Nu ai niciun semnal, niciun indiciu că ar fi auzit ce ai zis tu, e ca și cum ceea ce transmiți tu se lovește de un zid, precum păsările de geamurile bine spălate.

Nu există sărbători, evenimente, interacțiuni care să nu fie despre ea: rămâi însărcinată: “păi îl ții? cum o să-l creștem(!)?”, naști un copil? ea e terminată, ce-o să facă, cât de emoționată e ea, se simte terminată, nu mai știe ce să facă. Urmează ziua ta de naștere și o inviți? Dar ea cu ce se îmbracă? Dar cu ce o să ajungă ea acolo? Toate astea încununate cu atragerea atenției tuturor în cadrul întâlnirilor cu multă lume, cu familia extinsă, în cadrul unor evenimente importante din viața TA: nu vrea să facă poză, plângeri că pe ea nu o bagă nimeni în seamă, dorința de a-i controla pe toți: “stai tu acolo, tu ia bucata aia de carne, de ce nu iei și salată? dar ia că-i bun! de ce nu vorbește copilul tău cu mine? de ce mă respinge, de ce, de ce, de ce?” (ea este o victimă eternă).

Lipsa de asumare

Nu e absolut niciodată responsabilitatea/vina ei. Ai explicat de nenumărate ori că nu vrei să-i dai dulciuri copilului tău și atunci când te întorci să iei copilul după ce acesta a fost în vizită la ea afli că a mâncat “nu mult, doar puțin i-am dat! (în timp ce copilul se joacă cu ambalajele de la douăzeci de bomboane)”. I-a dat doar puțin, de ce reacționezi așa agresiv? A poftit copilul, nu putea să nu-i dea. Nu ar fi putut să-și asume să stabilească o limită. Și imediat o întoarce asupra ta. Nu mai contează că a încălcat limitele stabilite de tine, acum problema e că tu ești agresivă cu ea, deși nu a făcut nimic grav.

Niciodată nu e vina ei. Lucrurile se întâmplă întotdeauna din cauze ce țin de alții. Dumnezeu, horoscop, sistemul, vremurile, cei de la putere, societatea, partenerul ei, TU. Toți acești factori/oameni o constrâng să se comporte într-un anume fel, ea nu are nicio responsabilitate pentru ceea ce a făcut/face.

Ea nu este responsabilă nici măcar pentru fericirea ei. Tu trebuie să o faci fericită, tatăl tău, oricine altcineva: “dar tu nu mă mai suni deloc? știi că sufăr, că mi-e greu, că sunt tristă și deprimată, nu te interesează, nu mă asculți, nu mă mai inviți să ieșim nicăieri, dar chiar așa?” (asta în contextul în care o suni în mod regulat, te interesează de ea, etc.)

Minimalizează reușitele tale

Minimalizarea reușitelor tale merge mână în mână cu “nu e de ajuns ce faci, trebuie mai mult”, iar toate astea încep devreme, din copilărie, de când îi culegeai niște flori din curte și te înștiința că ei nu-i plac astea, preferatele ei sunt altele, când luai 9.50 dar se putea și mai bine, când îi pregăteai o surpriză, elev(ă) de liceu fiind și încercai să faci clătite înainte să vină de la muncă dar bineînțeles nu erau bune și se continuă până în prezent, când tu ești un om în toată firea și tot nu e bine ce faci. Bineînțeles, ai internalizat modul acesta de relaționare și cauți etern să o mulțumești, dar niciodată nu reușești (și o veste proastă, niciodată nu vei reuși).

Te chinui de ani buni să realizezi ceva și în sfârșit îți iese, alergi fericit(ă) să îi împărtășești asta, iar ea în cel mai bun caz te ignoră, în cel mai rău te critică.

Este indisponibilă emoțional 

Suntem construiți să căutăm și să supraviețuim cu ajutorul părinților noștri. Atât ajutor fizic cât și emoțional. O bună perioadă viața noastră depinde crucial de părinții noștri. Avem nevoie de ei pentru a trăi ( la bebeluși mă refer).

Lipsa disponibilității emoționale, pe măsură ce trece timpul, adâncește nevoia copilului de mama sa. Cu cât ești respins(ă) mai mult, cu atât ai nevoie mai mult. Ciclurile acestea am nevoie-respingere-am nevoie și mai multă durează uneori o viață întreagă, alteori se întind chiar și peste generații.

Dacă nu ai reușit niciodată să găsești la ea oaza de siguranță, blândețe, înțelegere pe care ți-ai imaginat că o reprezintă o mamă, și nu te-ai simțit acceptat(ă) emoțional, acest lucru înseamnă că ea este o persoană indisponibilă emoțional.

Încearcă să te controleze

Lăsând la o parte ghidajul și îndrumarea pe care părinții le oferă copiilor, spre binele lor, există și situația când acestea se transformă într-o formă de control agasantă, constrângătoare, ce își pierde din esența educativă și chiar sensul, la vârste adulte.

Mama toxică ce încearcă să te controleze face programul dinainte pentru tot restul vieții tale, îți spune ce o să faci, cum o să faci și nu există nicio cale de negociere. Din teama de confruntare, din dorința de a-i face pe plac (a o mulțumi, cum ziceam mai sus), renunți la orice inițiativă a ta, sau te consumi interior pentru că trebuie să faci așa cum zice ea. Eterna nevoie de control a mamei poate inocula copiilor ideea de neputință, lipsa încrederii în sine, reducerea inițiativei până la dispariția acesteia, chiar și volatilizarea bucuriei față de propria viață ( nu mai fac nimic că oricum se supără, nu mai fac nimic că oricum nu e bine).

E ca un cameleon

Este foarte posibil ca alte persoane din jurul tău să nu o cunoască așa cum o cunoști tu, și să nu aibă habar de aceste aspecte ale personalității ei care-ți dau de furcă. Nu va folosi tehnicile subtile de șantaj emoțional sau celelalte modalități nesănătoase de relaționare în public. Nu se va expune, nu va face “scene” în care să te atace direct, sau din care să reiasă că ea este agresorul. Nu, ea întotdeauna va fi o victimă și, într-un mod pasiv-agresiv te va aduce pe tine în poziția de agresor.

Mamele toxice sunt de asemeni competitive, nu suportă ca altcineva, mai ales, tu, copilul ei, să fii mai bun, să faci ceva mai bun decât ea. Am fost și n-am fost surprinsă să aud relatarea unei cliente într-o ședință de consiliere despre mama ei: “tot ce făceam eu trebuia să fie depășit sau imitat de mama mea; aveam 18 ani, ea aproape 40, dar orice bluză îmi cumpăram eu, își lua și ea imediat, orice schimbare fizică îmi făceam eu (mă vopseam, mă tundeam), la scurt timp o vedeam și la ea.”

Altă relatare: “înaine de una din zilele mele de naștere (la maturitate) mama mea mi-a arătat că și-a cumpărat un inel. Era exact tipul de inel care-mi place mie, în detaliu. Mi l-a arătat ca să se laude, apoi a scos dintr-o pungă de plastic cel mai urât inel din lume și mi-a zis : << ăsta e pentru tine, pentru ziua ta, l-am ales fix după gusturile tale>>.

Așa cum am menționat și la începutul articolului, vă încurajez să nu interpretați comportamente izolate ale mamei prin prisma articolului. Dacă s-a întâmplat ca mama ta să îi dea o singură dată dulciuri copilului, deși tu i-ai zis să nu îi dea, asta nu o face o mamă toxică. Dacă ai vorbit o dată cu mama ta la telefon și ea nu a fost receptivă la ce îi relatezi tu, din nou, asta nu o face o mamă toxică.

Și o să mă întrebi: “bine, bine, am citit articolul, mama mea pare a fi una toxică, ce fac în situația asta?”, iar despre asta voi mai scrie un alt articol.

Câteva idei bune demne de luat în seamă, de reflectat asupra lor sunt: tu și mama ta sunteți două persoane diferite, există o limită bine stabilită (teoretic) între tine și persoana ei, fiecare persoană este responsabilă pentru emoțiile și sentimentele ei, pentru fericirea personală și pentru drumul în viață. Drumul către iubirea de sine are la una din stații “nu accepta abuzul fizic și/sau emoțional”, iar aici mesajul este că uneori chiar și persoanele apropiate pot face sau spune lucruri care ne rănesc. Atunci când aceste lucruri se întâmplă în mod constant, se ridică niște semne de întrebare.

Să fii acolo pentru cineva

Nu vreau să-mi dai sfaturi, nu vreau să-mi spui cum trebuia să fac, nu vreau să mă cerți că tu mi-ai zis cum să fac și nu am ascultat.

Nu vreau să îmi spui că și ție ți s-a întâmplat și apoi să vorbești doar despre tine și experiența ta, nu vreau să îmi spui ce-ai face tu, nu vreau să te uiți la telefon în timp ce eu mă scormonesc în adâncul suferinței.

Nu vreau să mă înveselești forțat, nu vreau să minimalizezi ce simt eu, nu vreau să-mi spui că alții suferă mai mult ca mine. Nici să-mi spui că exagerez, că nu e așa grav. Nu vreau soluții! Le știu și eu, doar că mă copleșește neputința. Sau frica. Sau tristețea.

Nu vreau să faci comparații, să-mi spui că și X a trecut prin asta și uite ce bine e acum. Nu vreau să mă judeci sau să-mi impui viziunea ta…

Vreau doar să mă ții în brațe, și să mă asculți. Să asculți cu toată ființa. Vreau să fii alături de mine! Să fii atent/ă, să-mi auzi cuvintele, să mă citești dincolo ce vezi în fața ochilor. Vreau să știu că mă accepți și vreau să știu că sunt în siguranță. Vreau să fii prezent/ă și să înțelegi că acum e vorba despre mine. Vreau să nu iei personal ceea ce îți spun! Vreau să pot să vărs tot, ca să mă simt mai liniștită.

Vreau doar să fii aici. Să asculți. Să simți cu mine.