Ați fost la bal? Cum a fost la Balul Britanic 2018

Dacă nici voi nu ați ajuns la ediția de anul acesta a Balului Britanic, la fel ca mine, m-am gândit să vă arăt cum a fost, poate vă conving să mergem împreună anul următor!

Peste 800 de persoane au participat la ediția a VII-a a Balului Britanic, ce s-a desfășurat în grădina Hotel Caro București pe 8 iunie. Așa cum ne-au obișnuit cei de la International House of Bucharest și de la English Kids Academy, și această ediție a balului a fost un eveniment de succes ce s-a bucurat de prezența unui auditoriu numeros și select.

Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, organizat de International House Bucharest și English Kids Academy, Balul Britanic a beneficiat de sprijinul Ambasadei Marii Britanii la București și s-a bucurat de atenția Casei Regale a Marii Britanii. Și în acest an, Excelența Sa Domnul Ambasador Paul Brummell, Ambasadorul britanic în România, s-a bucurat alături de invitații și participanții Balului.

Excelența sa dl. Paul Brumell, Ambasadorul britanic în România, la Balul Britanic

 

„Am avut parte de încă un eveniment de succes și ne-o confirmă în primul rând numărul mare de participanți și la această ediție. Ne bucurăm că am putut face încă o bucurie elevilor noștri în acest final de an școlar și suntem încrezători că vom merge mai departe tot împreună, sprijinind educația tinerilor din România” a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy.

Balul Britanic este un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză sunt premiați și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre acestea, se numără prestațiile unor artiști celebri pe scena Balului Britanic 2018: CRBL, Cvartetul Anima, Drum Circle si Orlando Petriceanu, Maia Mălăncuș, artistii Operei Comice pentru copii.

Iată și partenerii implicați, fără de care evenimentul nu ar fi fost posibil: Albalact, Aqua Carpatica, Betty Ice, Caravana Photobooth, Cartemma, Carturesti, Coca Cola, Editura All, Editura Niculescu, ETi, Franke, Fundatia Sensiblu, Fundatia Vodafone, Game Dev Academy, Happy Cinema, Humanitas, Ideal Board Games, Ifantis, Kinderpedia, La Molisana, Lego Romania, Lucian Caffe, Magnolia, Med Experts, Mega Image, Metropolitan Life, Mobila Moll, Moviplast, Opera Comică pentru Copii, Oraselul Cunoașterii, Rin Grand Hotel, RPG, Santal, Selgros, Scoala Intuitext, Siviero Maria, Tupperware, Twinings, Vavian Pharma, Vertical Spirit.

Dacă doriți să aflați mai multe despre cum s-au desfășurat edițiile precedente, vă invit să urmăriți filmele de prezentare pentru edițiile din anii anteriori:

Balul Britanic 2017

Balul Britanic 2016

Balul Britanic iunie 2015 

English Kids Academy este divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

Nu pot să iert!

De nenumărate ori m-am regăsit în ipostaza în care citeam în vreo carte sau vreun articol “trebuie să ierți ca să te vindeci/să fii fericit/să fii bine”. Și cam tot de atâtea ori mi-a venit să arunc cartea sau am inchis tab-ul cu năduf, frustrată de presiunea de a ierta. Atunci când iertarea vine ca ceva obligatoriu, impus, nici nu-ți mai vine să o faci. Nu mai zic de situațiile în care copil fiind, eram trimisă la alt copil cu care avusesem un conflict, “hai Alexandra, cere-ți iertare că așa e frumos”. Eh, și ce credeți că făceam? Îngăimam acolo un “iartă-mă”, “scuză-mă”, “îmi pare rău”, ca să trecem mai repede peste momentul jenant și să putem să ne jucăm iar. Ok, înțeleg, în articole și cărți nu te obligă nimeni să ierți pe cei care ți-au greșit, dar tot e într-un anume fel să știi că ultima pe checklist-ul pentru fericirea supremă este iertarea, iar tu…nu poți face asta. Nu simți să ierți, pur și simplu.

Ce este și ce nu este iertarea?

Cred că există un spectru larg de viziuni asupra iertării, iar asta este un lucru bun, deoarece iertarea e un demers atât de subiectiv! Și totuși unele viziuni, definiții, nu sunt chiar atât de benefice sau în unele cazuri iertarea nu este bine înțeleasă. Multe persoane consideră că a ierta înseamnă a scuza, a justifica, a șterge cu buretele ce s-a întâmplat. Știm foarte bine că nu avem cum să schimbăm trecutul și ar fi injust să ne prefacem că anumite evenimente nu s-au întâmplat. Și mai știm că din păcate, nu prea putem să ascundem durerea pe care am simțit-o cândva demult sau pe care o mai simțim chiar și în prezent. Ce-i drept, psihicul nostru a dezvoltat niște tehnici foarte fine prin care ne poate păcăli, așa cum păcălesc uneori adulții copiii mici, spunându-i: “gataaa, nu-i nimic, n-ai pățit nimic, maaare băiatu’, ia uite, unde e pisica?”. Fix așa ne putem petrece ani buni din viață, dacă nu chiar viața întreagă, fixându-ne atenția pe cu totul altceva decât ceea ce “trebuie”.

Așadar, nu schimbăm trecutul, nu justificăm faptele. Și deci ce înseamnă iertarea? A ierta înseamnă a te elibera pe tine însuți/însăți de povara resentimentelor, a răzbunării, a furiei și a durerii. Cred cu tărie că înainte de a ajunge la iertare este nevoie să oprim în stația “conștientizare și acceptare”, iar pentru asta e nevoie să ne facem curaj și să deschidem ochii larg pentru a privi realitatea. Vorbeam mai sus de mecanismele de protecție care își fac treaba excelent (de obicei până intrăm pe mâna unui terapeut bun), acestea nu fac decât să ne tot îndepărteze privirea de la realitate. Consider că nu poți ajunge la iertare până nu privești realitatea fix așa cum este (a fost) ea, până nu spui lucrurilor pe nume exact așa cum le cheamă: am fost trădat/ă, abuzat/ă, înșelat/ă, rănit/ă, etc…

Cu alte cuvinte, iertarea este, paradoxal, o revenire către sine, către nevoile noastre. Acceptând greșelile, faptele celor din jur, le confirmăm umanitatea și în același timp ne confirmăm propria vulnerabilitate. Iertarea nu poate, sub nicio formă, să schimbe trecutul, dar, în schimb, poate modela viitorul. Prin iertare poți transforma peisajul viitorului din unul constrâns de resentimente și durere în unul ce cuprinde perspectiva libertății și a spațiului. Atunci când nu ierți (nu poți să ierți) duci în interiorul tău un bolovan, un ghem, un bagaj, iar acesta îți ocupă o parte din spațiul emoțional, spațiu ce te poate ajuta să navighezi prin viața de zi cu zi, spațiu ce îți permite de asemeni să iei în tine episoadele fericite, să păstrezi oamenii buni din viața ta, să trăiești emoțiile pozitive ce apar pe parcurs.

 

Ce se întâmplă dacă nu iert?

Din punctul meu de vedere răspunsul la întrebarea asta mi se pare simplu. Dacă iertarea înseamnă să accepți greșeala/fapta celuilalt, să îți recunoști și trăiești durerea și tristețea, apoi să te eliberezi de resentimente și furie, a nu ierta înseamnă că în tine va rămâne un bagaj emoțional, pentru o perioadă de timp (mai lungă, mai scurtă, depinde de tine lungimea acestei perioade, în principiu de cum lucrezi cu emoțiile tale).

Ce fac înăuntrul nostru emoțiile reprimate/nevăzute/neexprimate/ascunse? Tot felul de nebunii: încearcă să iasă la suprafață prin ceea ce se numește somatizare, transmițându-ne clar mesajul că ele sunt acolo, ne influențează reacțiile în diverse situații, ne împiedică să ne bucurăm pe deplin de ceea ce avem în viața noastră, dau buzna în existența noastră când nu ne așteptăm și multe altele. Având mintea ocupată de gânduri de răzbunare, ne concentrăm atenția pe potențiala durere pe care ar simți-o cei pe care nu-i putem ierta, iar aici e marea problemă. Se spune că suntem ceea ce gândim, iar dacă noi gândim răzbunare și durere pentru alții, cum am putea fi noi bine?

Pe scurt, se întâmplă multe lucruri nasoale dacă nu ierți. Dar mi-aș dori ca toți cei care încearcă să ierte și nu pot, să nu considere acest lucru sfărșitul lumii. Nu poți ierta (încă – vă aduceți aminte de mentalitatea de creștere?) dar poate în viitor vei ajunge să poți face asta. Acestea sunt posibilitățile tale de acum, asta ai putut face până în momentul acesta, cu siguranță lucrurile vor evolua cumva.

De ce nu pot ierta?

Cred că înainte să ajungem să vorbim despre iertare efectiv, este nevoie să dedicăm o parte din acest articol obstacolelor care împiedică iertarea. Ce nu ne lasă să iertăm? De ce nu putem ierta, oricât am încerca din răsputeri? În primul rând, nu putem ierta pentru că încă credem că trecutul se poate schimba. Cumva, ca prin minune, cu ajutorul unei vrăji, am vrea ca ceea ce ne-au făcut alții să dispară și dacă se poate, să dispară și ei…

Teama de a nu fi rănit din nou este un alt obstacol important ce ne împiedică să oferim iertarea. Iar aici cred că mai există un punct problematic ce îi încurcă pe cei care nu pot ierta: “dacă iert, asta înseamnă că va trebui să accept iar același și același comportament”. Am auzit acest mesaj în ședințele de consiliere, cu precădere de la copii (adulți acum) de părinți toxici. Dacă poți ierta un părinte pentru ceea ce s-a întâmplat în copilăria ta, demult, asta nu înseamnă sub nicio formă că în prezent trebuie să accepți comportamente nepotrivite din partea lui. Acum ești adult, nu mai ești copilul de demult, poți spune “nu” și “stop”, poți stabili limite!

Dintr-o altă perspectivă, putem spune că a nu ierta pe cineva este chiar o pedeapsă pe care i-o aplicăm acestuia. Fața cealaltă a monedei, pe care nu o vedem, de cele mai multe ori, este că păstrăm în noi resentimentele și alimentăm permanent ciclul emoțiilor distructive.

Un alt motiv pentru care nu putem ierta este propriul ego. A ierta pe celălalt înseamnă, așa cum am zis mai sus, a-i recunoaște umanitatea și vulnerabilitatea. Dacă poți recunoaște aceste coordonate în tine, atunci ar trebui să fie ușor să faci acest lucru și cu semenii tăi. Când privești dintr-un punct de compasiune, atunci e mult mai ușor. Ego-ul nu ne permite să ne recunoaștem vulnerabilitățile și slăbiciunile, așa că nu ne va lăsa să explorăm această zonă a noastră. Neexplorându-ne aceste coordonate, umanitatea și vulnerabilitatea, nu putem să le vedem și în ceilalți, și nu putem să iertăm.

Un alt impediment pentru iertare ar putea fi și așteptările noastre ridicate. Ne așteptăm ca cealaltă persoană să se schimbe, să se transforme, să evolueze, dar nu se întâmplă așa, și ne simțim dezamăgiți. Poate dacă am lăsa deoparte așteptările și am lua oamenii și evenimentele din viața noastră fix așa cum sunt, ar fi mai ușor pentru că ne-am priva pe noi înșine de tristețea și durerea pe care le simțim atunci când așteptările nu sunt împlinite…

Ghemul de emoții. Durerea netrăită, neexprimată, nespusă, neîmpărtășită. Se poate să fim în situația în care să vrem să iertăm pe cineva pentru un anume fapt, emoțiile pe care le simțim despre acest fapt sunt puternice, dar ne simțim rușinați să vorbim despre ce ni s-a întâmplat, ne simțim vulnerabili, așa că nu împărtășim nimănui. Mergând în continuare cu bagajul emoțional după noi, nu vom avea loc pe “masa de lucru” a psihicului pentru a elabora iertarea.

Cum să fac să pot ierta?

În primul rând aș vrea să clarificăm faptul că iertarea vine din cortex (un nivel superior al creierului, partea rațională – am scris aici pe larg despre părțile creierului) . Asta înseamnă, pe larg, că este un demers “superior”, rațional, ce se poate realiza cu ajutorul voinței. Deși am putea spune că înclinația noastră firească este să căutăm răzbunarea, iertarea este o alegere. Întreaga istorie a omenirii poate fi scrisă în termeni “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, este un ciclu etern de acțiuni și reacțiuni. A opri acest lanț este o chestiune de alegere și voință. Și o să întrebați: “bine, bine, mi-am propus să iert, de ce nu îmi iese treaba asta?”. Pentru ca noi să putem realiza ceva ce ne propunem cu partea rațională a creierului, trebuie în primul rând să analizăm bagajul emoțional ce stă în spatele “problemei” și să înțelegem motivele și contextul persoanei care ne-a greșit.

Așa cum am mai zis și mai sus, este nevoie să te eliberezi de bagajul emoțional pe care l-ai asociat cu evenimentul și persoana pe care nu o poți ierta. De asemeni este nevoie să descarci, să exprimi emoțiile reprimate, să dezamorsezi bomba cu ceas ce ticăie în interiorul tău. Cum poți face aceste lucruri? Vorbind cu cineva, destăinuind și exprimând ceea ce nu ai avut șansa să exprimi.

Poți să vorbești chiar cu persoana care ți-a greșit și să îi explici cum te-ai simțit, apoi să îți exprimi o cerere legată de ce vrei să se întâmple sau să nu se mai întâmple de acum încolo. Puteți de asemeni găsi o modalitate de reparare a situației. Zic să găsiți, pentru că este nevoie să contribui și tu, comunicându-i celuilalt ce te-ar face să te simți mai bine.

Vorbește cu un consilier, cu un terapeut, cu un prieten care să te asculte fără să te judece, fără să îți dea sfaturi, fără să acapareze discuția cu ce i s-a întâmplat lui similar. Am scris aici despre parteneriatele de ascultare, și chiar îți sugerez să găsești pe cineva care să te asculte, cineva căruia să îi împărtășești povara ta, care să te ajute să exprimi emoțiile reprimate și să îți creeze un spațiu sigur în care tu să te eliberezi de bagajul emoțional. Rănile noastre există pentru a ne aduce aminte către ce locuri din noi să îndreptăm atenția…

Așa cum spune și Irvin Yalom, “Trebuie să renunți la speranța pentru un trecut mai bun”. Este atât de seducător să rămânem permanent în rolul de victimă, să trăim în trecut și să fantasmăm continuu scenarii de răzbunare sau să rulăm iar și iar filmul greșelii făcute de celălalt. Și pe bună dreptate, pentru o lungă perioadă de timp avem nevoie să fim în poziția, în rolul acesta. Este ca și cum ai intra într-o buclă a lui Moebius, ca și cum te-ai învârti în cerc ani și ani la rând. Ca să poți merge mai departe este nevoie să faci, în mod voluntar, un pas în lături, să privești obiectiv la buclă, să analizezi, să integrezi și apoi să mergi mai departe. Doare să ieși din buclă, dar merită!

Iertarea este un proces complex, ce necesită timp și răbdare. Așadar, dă-ți timp pentru a lăsa lucrurile să se așeze în interiorul tău iar mai apoi, ia-le pe bucăți și vezi ce înseamnă fiecare pentru tine și așează-le cu grijă în spațiul tău interior.

Nu o să vă placă asta, dar pentru a putea ierta este nevoie de asemeni să lucrezi cu tine însuți/însăți, să îți descoperi iubirea de sine, compasiunea de sine, să îți recunoști temerile, vulnerabilitățile și durerile, și apoi vei avea capacitatea de a face asta cu persoana care ți-a greșit. Poate că acest pas este cel mai provocator și mai greu dintre toți…pentru că e dificil să te uiți în tine și să vezi răni dureroase, să le oblojești și apoi să treci mai departe, să fii capabil să-i înțelegi pe cei ce ți-au greșit în complexitatea lor, cu rănile, durerile și traumele lor. De asemeni, atunci când realizezi că iertarea nu are prea mult de-a face cu celălalt, ci cu echilibrul tău interior, cu starea ta de bine, și că are foarte multă legătură cu respectul de sine, îți este mult mai ușor să ierți.

Este nevoie să lucrezi și cu furia ta. Cum poți face asta? Fără glumă, mergi într-o pădure și urlă. Dacă nu ai posibilitatea să mergi în pădure/natură, urlă într-o pernă (sunetul este mai atenuat). Lovește o pernă, un sac de box, aleargă fix cu scopul acesta, de a-ți descărca furia. Dă-ți voie să simți cu totul această emoție (fără a te pune în pericol pe tine sau pe cei din jur). Răspunde-ți la următoarele întrebări: cum se simte furia în corpul meu? Unde simt? Ce senzații pot identifica? Cum este exact să te simți abandonat, trădat, plin de furie? Poți foarte bine să faci aceste lucruri într-un parteneriat de ascultare sau într-o ședință dedicată cu un specialist.

Foarte interesant mi se pare că de multe ori, cei care au fost vătămați în vreun fel de cineva consideră că au partea lor de vină. Aici este nevoie să conștientizezi și să analizezi eventualele sentimente de vinovăție ce apar în legătură cu persoana care te-a rănit. Acest sentiment de vinovăție se poate foarte bine să nu fie justificat, și să aibă legătură cu convingerile tale cele mai adânci. Poate că ai primit din familie, din societate, etc. din jurul tău atât de des întâlnitul mesaj cum că victima e de vină. “păi, ea l-a atras, ea l-a provocat, și-a meritat-o”.

Atenție la iertarea falsă!

Poate arăta fix la fel ca iertarea autentică, doar că la o analiză mai profundă aflăm niște aspecte cel puțin interesante.

Iertarea falsă poate veni dintr-un sentiment de superioritate, și anume de a vrea să dovedești că ești mai evoluat spiritual decât cel/cea care ți-a greșit. Recunoscând universalitatea umanității și având o stimă de sine echilibrată, este puțin probabil să vrei să pari superior în fața persoanei care ți-a greșit. La polul opus stă un sentiment de inferioritate, o atitudine de martir, care “iartă” toate atacurile nejustificate ale celor din jur. Nici aici nu putem spune că este vorba de iertare autentică, deoarece persoana “vătămată” se consideră inferioară și își reprimă emoțiile de tristețe, furie sau revoltă față de persoana care i-a greșit. În situația în care faci din iertare un troc, pe termen lung, acest lucru nu poate fi decât distructiv. A oferi iertarea ta în schimbul unui favor sau a unui privilegiu se va dovedi peste ani a fi ceva care nu aduce prea multe beneficii, fiind construit pe o constrângere neetică.

Vă puteți imagina călătoria iertării ca pe un labirint, ca pe o mandala care se desfășoară în jurul unui punct central, iertarea. În această călătorie veți trece prin faze mai bune și prin faze mai puțin bune și e normal. Nu suntem ființe liniare. Dați-vă timp, spațiu, înarmați-vă cu răbdare, trăiți prezent și conștient și într-un final va veni și momentul echilibrului. Învățați să dați drumul, să vă eliberați de ceea ce nu vă este benefic…

În încheiere aș vrea să le transmit tuturor celor care nu pot ierta că e ok și așa. Iertarea nu trebuie să vină dintr-o obligativitate, ci să fie o alegere personală și asumată. Și dacă nu poți ierta, poate nu a venit încă momentul potrivit. De asemeni, nu e ușor să pornești  în călătoria iertării, iar orice decizie ai lua, să ierți sau să nu ierți, măcar să știi ce implică fiecare din variante.

Vă invit să împărtășiți în comentarii cum vedeți voi imposibilitatea de a ierta și ce ați experimentat referitor la iertare, precum și gândurile voastre legate de acest articol. Dacă credeți că acest articol poate ajuta pe cineva cunoscut, îl puteți distribui!

Balul Britanic la început de iunie (ediția a VII-a)

International House Bucharest și English Kids Academy organizează pentru al șaptelea an la rând evenimentul educational Balul Britanic. Cu o tradiție deja renumită printre evenimentele cu miză profundă pentru educația și viitorul copiilor din România, Balul Britanic va avea loc pe 8 iunie 2018, în grădina Hotel Caro din București.

Balul Britanic este un eveniment de înaltă ținută pentru Bucuresti. În fiecare an, evenimentul beneficiază de spriijinul Ambasadei Marii Britanii la București și de atenția Casei Regale a Marii Britanii.

„Balul Britanic a devenit deja o tradiție pentru noi. An de an, marcăm sfârșitul anului de studiu și sărbătorim rezultatele extraordinare obținute de elevii nostri. Balul Britanic reprezintă însă mai multe decât atât. Este o recunoaștere a eforturilor depuse de către copii, dar și un pas înainte spre o mai bună educație a acestora. Vom investi continuu în viitorul lor.”, a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy.

Balul se afirmă ca un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză vor trece în revistă rezultatele obținute de-a lungul anului. Balul Britanic premiază elevii English Kids Academy din clasele II – XII şi elevii  participanți la concursul de engleză Fonix. De asemenea, în aceeași zi vor fi strânse fonduri care vor fi donate unor importante cauze caritabile.

Aflat deja la a șaptea ediție, Balul Britanic susține și promovează învățământul de calitate și valorile în societatea românească. Evenimentul, la care sunt așteptați aproximativ 600 de invitați, prezintă un program cultural complex, incluzând reprezentațiile artistice ale copiilor prezenți la eveniment, dar și pe cele ale unor artiști cunoscuți.

Cum a fost la Balul Britanic în 2017? 

Despre International House Bucharest

International House Bucharest este liderul cursurilor de limba engleza din România (poziție certificată de Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România, timp de 5 ani la rând) și este membru al International House World Organization, organizație care numără peste 150 de centre de limbi străne în peste 50 tari. International House, cu o existență de peste 60 de ani pe piața produselor culturale și având sediul în Londra a pus bazele standardelor predării limbii engleze în lume – primul curs de pregătire a profesorilor de engleză din lume a avut loc în International House în Londra, acum mai bine de 50 de ani. International House este prezentă pe piața din România de 14 ani.

Obiectivele International House Bucharest sunt de a crește motivatia copiilor de a studia limba engleza, întrucat cunoașterea limbii engleze reprezintă o conditie pentru a putea accesa studii în străinătate sau locuri de muncă de succes. International House Bucharest facilitează studiul limbii engleze de către copii, acordând acces la educatia britanică prin oferirea de premii sau burse în Marea Britanie.

Despre English Kids Academy

English Kids Academy este divizia International House specializata în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.

 

Mentalitatea de creștere – mentalitatea fixă (growth mindset & fixed mindset)

Ce face diferența între persoanele de succes, împlinite, și cele care se simt nemulțumite de viețile și realizările lor? Un aspect important, demn de luat în seamă, este mentalitatea. Carol Dweck este cercetătoare și profesoară în cadrul Universității Stanford și studiază de peste zece ani personalitatea, motivația, succesul și dezvoltarea oamenilor. Realizând studii despre aceste coordonate, a cristalizat un concept interesant, menit să facă lumină în problematica succesului personal, învățării și motivației. Aflăm așadar despre “mindset”, care în limba română se traduce prin mentalitate, iar aceasta reprezintă un set de convingeri despre propria persoană și despre însușirile noastre cele mai importante.

Mentalitatea de creștere și mentalitatea fixă 

Este esențial să conștientizăm importanța conceptului de mindset, deoarece puterea convingerilor noastre despre noi înșine, abilitățile ne influențează în mod direct calitatea vieții și performanțele. Modul în care părinții își văd copiii, și modul în care ei transmit copiilor cum îi văd sunt două coordonate primare ale identității de sine. Copilul învață cine este și cum să se raporteze la sine de la cele mai importante persoane din viața lui, părinții. Energia relației de atașament dintre părinte și copil este un material de construcție trainic pentru personalitatea copilului, acesta păstrând toată viața în psihicul lui imaginile de sine povestite de părinți, cuprinzând atât acele părți care au fost apreciate, dorite, încurajate, cât și cele care au fost negate, neglijate. Ceea ce transmitem noi, ca părinți, copiilor, despre ei înșiși, va face parte din bagajul lor toată viața, iar ei își vor construi realitatea pe aceste mesaje primite de la noi.

Atunci când citeam cartea “Mindset”, scrisă de Carol Dweck, s-a așezat Cristi (7 ani) lângă mine și m-a întrebat: “despre ce e?”. I-am explicat puțin despre ce v-am povestit vouă în paragraful de mai sus, iar la final am rezumat: “atunci când crezi că poți, chiar poți!” (aceasta ar fi ideea centrală). I-a plăcut și am mai vorbit și seara înainte de culcare despre carte.

În urma studiilor realizate, Carol Dweck a detaliat două tipuri de mentalitate: fixă și flexibilă. Mentalitatea are un impact extraordinar asupra performanțelor și motivației copiilor, atât în viața de zi cu zi, cât și în ceea ce privește activitățile școlare.

O persoană are o mentalitate de creștere atunci când are încredere că se poate dezvolta și prețuiește eforturile pe care le depune pentru a-și îmbunătăți performanțele. La polul opus, cei care cred că inteligența, talentul și performanțele sunt fixe și nu pot fi dezvoltate, au o mentalitate fixă. Studiile ne arată că persoanele care au o mentalitate de creștere se descurcă mult mai bine în situații dificile, sunt mai perseverente în fața provocărilor, iar această poziționare față de adversități se datorează în mare parte convingerii lor că prin efort și exercițiu își pot îmbunătăți abilitățile și performanțele. Persoanele cu o mentalitate fixă renunță mult mai repede, consideră efortul inutil și tind să se demoralizeze în fața eșecului (cei care au o mentalitate de creștere văd eșecul/greșelile ca pe oportunități de creștere) iar convingerea lor este că nu se pot dezvolta, se resemnează și se plafonează. Privind peisajul din acest punct, acum pare evident (cel puțin pentru mine) cum credințele noastre despre noi înșine, dezvoltare și creștere ne influențează atât de mult performanțele și încrederea în propriile puteri.

Cum ne putem ajuta copiii să-și dezvolte mentalitatea de creștere? 

Unul din citatele mele preferate este „Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară” (Peggy O’Mara) și ne poate ajuta să modelăm mentalitatea de creștere în copiii noștri. Dacă noi înșine schimbăm ochelarii cu care ne privim pe noi înșine, cu care privim viața, vom avea și noi mentalitate de creștere și astfel copiii vor prelua foarte ușor această viziune.

Transformarea mesajelor pe care le transmitem copiilor este un alt pas important în demersul cultivării mentalității de creștere: atunci când le apreciem eforturile, în locul rezultatului final, motivația intrinsecă devine mai puternică. De asemeni, reacțiile noastre în fața greșelilor pe care le fac copiii, le modelează mentalitatea în una din cele două direcții. Așa că ia-ți câteva momente de gândire și întreabă-te: “prin reacțiile mele îmi ajut copilul să vadă greșelile și eșecul ca oportunități de învățare? îl ajut să progreseze în așa fel încât data viitoare să facă mai bine? cum îmi pot schimba eu comportamentul ca să îl ajut să se dezvolte?”.

De asemeni, a gândi cu voce tare atunci când voi, părinții, faceți o greșeală, sau vă confruntați cu un eșec, îi poate ajuta pe copii în dezvoltarea mentalității de creștere (growth mindset). “Aici am greșit pentru că (…) și mă simt (…), dar pe viitor pot îmbunătăți (…) și pot proceda așa (…) pentru a obține rezultate diferite.”

Între multele discuții pe care le aveți cu copiii, introduceți și subiecte precum creier, neuroplasticitate, învățare, dezvoltare. Le va fi tare de folos să știe despre neuroplasticitate (de altfel e o caracteristică fascinantă a creierului), iar această informație contribuie la mentalitatea de creștere pentru că le arată că putem învăța și ne putem dezvolta continuu.

Vă invit să urmăriți acest interviu cu Carol Dweck, să citiți Mindset și, dacă sunteți curioși să aflați ce tip de mentalitate aveți, să faceți acest test. Iar în continuare, am realizat un infografic despre growth mindset și fixed mindset.

De ce este atât de greu să ieși dintr-o relație toxică?

Scriu acest articol cu gândul la Nicoleta Botan, mama care a fost ucisă soțul ei în ianuarie 2018, la bunica mea care a fost bătută aproape toată viața ei de femeie căsătorită, la prietena mea care îmi spune “nu mă simt fericită dar nu pot să plec, nu am cum, mi-e frică!”, la toate femeile care trăiesc niște lucruri incredibile, inimaginabil de dureroase și totuși nu ies din acele relații. Și scriu din perspectiva feminină, pentru cititoarele mele în primul rând. Să știți că știu că există și bărbați care suferă enorm pentru că sunt implicați în relații toxice, și promit să scriu și pentru voi!

Cred că este esențial să delimităm de la început două situații în ceea ce privește relațiile toxice, criteriul cu importanță maximă fiind conștientizarea: știi, crezi, ești sigură că ești într-o relație toxică (asta ar fi prima situație) și situația în care nu consideri că tu personal ești într-o relație toxică.

Atât în situația în care conștientizezi caracterul toxic al relației în care ești implicată, dar și în situația în care nu îi spui fix așa, “relație toxică”, există durere, suferință, puternicul sentiment “nu sunt fericită”. Poate fi, într-adevăr, foarte dureros să știi, să vezi, să conștientizezi (parțial, o să vedem de ce parțial) cum stau lucrurile dar să simți că poți face nimic. Și fix pe neputința de a face ceva pentru a ieși din situația asta vreau să mă concentrez în articol, pentru că unul din pașii premergători acțiunii este înțelegerea peisajului (atât interior cât și exterior). Așa că hai să vedem împreună ce răspunsuri există la mare parte din întrebările ce probabil răsună în mintea ta.

Cum îmi dau seama că sunt într-o relație toxică? 

Așa cum am descris și în articolele despre relațiile cu mame toxice (aici și aici), unul din primele indicii legate de caracterul toxic al unei relații, în acest caz, de cuplu, este puternicul sentiment “ceva e în neregulă”, pe care îl simți alături de acea persoană. Când simți că nu poți fi în largul tău atunci când ești cu partenerul tău, când simți că îți este frică să te exprimi sau să exiști așa cum ai vrea tu, când în nenumărate conflicte în cuplu simți că nu ești ascultată, înțeleasă, acceptată și iubită necondiționat, toate aceste aspecte ridică niște semne de întrebare la care ar fi bine să îți răspunzi sincer: “este o relație în care mă simt fericită? Mă simt iubită necondiționat? Sunt iubită? E iubire sau dependență?”. Dar hai să vedem mai pe larg, trăsăturile unui partener toxic:

Este etern nemulțumit de ceea ce faci și te critică în mod constant. Critica devine o constantă a existenței voastre ca și cuplu. De nenumărate ori te simți confuză, deoarece nu înțelegi cum ar trebui să acționezi, ce să spui sau cum să te porți, pentru că oricum ai alege să procedezi, oricum nu va fi bine. Ești criticată inclusiv în public, iar asta îți provoacă un puternic sentiment de umilire, simți rușine și stima ta de sine scade pe zi ce trece…

Este extrem de gelos, fără a avea motive. Trebuie să știe mereu unde ești, cu cine, să răspunzi imediat la telefon, pentru că altfel comportamentul tău este interpretat în cel mai urât mod. Trebuie să aprobe ținuta ta, persoanele cu care intri în contact, e-mailurile și mesajele pe care le trimiți/primești. Chiar și acolo unde nu sunt motive de gelozie, el va inventa unele, pe cât de absurde, pe atât de bine prezentate și veridice în expunerile lui. Îți controlează numeroase aspecte din viață, devine sufocant și te simți din ce în ce mai frustrată, deoarece nu mai ai posibilitatea să exprimi nici cea mai mică emoție, inițiativă sau nici cel mai mic fir de nemulțumire sau revoltă. Controlul pe care el îl exercită asupra ta se extinde asupra laturii financiare, în așa fel încât libertatea ta în legătură cu finanțele (chiar dacă sunt bani munciți de tine) tinde către zero.

Împăcările, care de obicei sunt initiate de tine, situații în care încerci să le îmbunezi, par a fi un privilegiu pe care ți-l oferă și în unele cazuri sunt vulcanice, pasionale. Se poate întâmpla să consumați partide de sex din cele mai intense în perioada lunii de miere, și pe bună dreptate, poți interpreta toată drama ca pasiune: “așa e el, mai vulcanic…”

Un partener toxic nu își asumă responsabilitatea pentru nimic. Niciodată nu este responsabilitatea lui: sistemul, mediul, contextul, părinții, oricine altcineva, numai nu el. Și mereu e vina ta. Nu se discută în termeni de responsabilitate, ci de vină. Susține că inclusive pentru emoțiile lui tot tu ești de vină. Te simți din ce în ce mai des în rolul unui țap ispășitor…

Fără să vrei, te simți din ce în ce mai singură și izolată. Având la bază gelozia și criticile legate de prietenii, cunoștințele, familia și activitățile pe care le desfășori, ajungi să nu mai ai contact cu oameni. Din ce în ce mai des, ieșiți doar cu prietenii lui, în locuri aprobate de el, vorbești cu oameni care sunt pe placul lui, iar în timp, numărul persoanelor cu care intri în contact se reduce doar la unu, el.

Cum am ajuns în această relație? 

Multe femei care au primit în copilărie iubirea într-o formă distorsionată și au fost abuzate și în relația cu părinții au plecat la drum cu ideea că ele nu merită cine știe ce de la viață, că nu sunt demne de iubire, de respect și de acceptare necondiționată. Așa cum aceste persoane de multe ori și-au irosit toată energia, de-a lungul copilăriei, pentru a fabrica scuze pentru comportamentul dureros al părinților, la fel vor proceda și la vârstă adultă, și vor fabrica scuze și pentru partenerii abuzivi și își vor concentra toată energia pentru a se convinge de aceste lucruri.

Totul pornește din copilărie, bineînțeles, atunci când se scriu modelele pentru interacțiunile cu persoanele din jur. Așa cum se poartă părinții/persoanele principale de îngrijire cu copilul, așa i se va părea firesc să se poarte toți ceilalți de-a lungul vieții, cu el/ea. Aici are o contribuție majoră și societatea în care trăim, unde comportamente abuzive din partea bărbaților asupra femeilor sunt tolerate, acceptate, uneori încurajate, iar victimele nu sunt luate în serios atunci când semnalează chiar agresiuni fizice asupra lor (vezi cazurile femeilor care au murit cu ordinele de protecție în mână…).

În foarte multe cazuri, unele persoane reușesc să iasă din relații abuzive și în scurt timp se întorc, sau dacă nu se mai întorc, se implică în alte relații tot pe acest tipar. Explicația este că noi vom căuta în mod subconștient, familiarul, ceea ce ne este cunoscut, în speță, abuzul, iar dacă nu acționăm în niciun fel să ne resetăm busola pentru “familiar” (asta se poate face prin consiliere, terapie), nu vom putea fi implicate în relații echilibrate de cuplu. Din păcate, în nenumărate cazuri, toate mesajele abuzive primite în copilărie însoțesc victima abuzului și la maturitate, și își fac drum către mintea acesteia încet, sigur și intens.

De ce nu pot ieși din această relație?

Multe și încărcate sunt căile iubirii, și de asemeni multe și puternice sunt motivele pentru care alegi să rămâi într-o relație toxică. “Alegi” ăla s-ar putea să îți dea palpitații, dar ai răbdare că vedem împreună cum e cu alegerile astea (“Eu nu aleg, eu sunt constrânsă, nu ține de mine decizia, nu am cum”). Haideți să vedem care ar fi motivele pentru care e atât de lung procesul decizional. Uneori acest proces nici nu se finalizează cu o decizie, și doar rămâne la stadiul de agonie, lung proces de cântărire și evaluare a situației, în timp ce rănile se adâncesc și abuzul se acutizează. Conștientizarea este primul pas, așa că în acest articol mă concentrez pe realitatea peisajului unei relații de cuplu abuzive, iar despre modalități concrete în care o victimă poate acționa, într-un articol separat. Așadar, hai să vedem motive. de ce nu poți ieși din relația asta abuzivă?

Îndoielile

Stadiul acesta în care ai îndoieli este imediat următorul după cele în care nu consideri nimic în neregulă cu relația în care ești, apoi conștientizezi că ceva este suspect, te informezi și constați că ești într-o relație toxică iar mai apoi observi realitatea cu atenție iar aceasta îți confirmă ceea ce afli din sursele de informare. Dar nu crezi asta, sau de fapt nu crezi pe deplin. Sau mai degrabă te întrebi dacă chiar ți se întâmplă ție asta? Poate doar ți s-a părut, că el de fapt nu e băiat rău, poate i-ai dat tu motive să se poarte așa cu tine. E imposibil ca tu să fii într-o relație toxică, cu abuz emoțional, fizic, financiar, etc. Mie nu mi se poate întâmpla. Toate astea le gândești din cauza unor mecanisme de protecție psihică (de care dispunem toți) al căror scop suprem este să ne protejeze de suferință, de traumă, de durere.  Fie negi (asta mai degrabă în prima etapă, în care nu conștientizezi relația toxică), fie reprimi (le bagi sub preș, “ei, ne-am certat, ne împăcăm, lasă că trece, nu a fost nimic”) iar uneori raționalizezi (găsești explicații cât se poate de logice, care stau în picioare, care să explice comportamentul abuziv al partenerului) sau intelectualizezi (există bineînțeles o explicație pentru comportamentul partenerului: a avut părinți abuzivi, condiții aprige de viață, a fost traumatizat, etc. deci este justificat comportamentul lui).

Faptul că tu te afli într-o stare de confuzie nu e ceva întâmplător, este chiar una din strategiile partenerului toxic, pentru a te împiedica să vezi realitatea așa cum este ea. “Exagerezi”, “Ți se pare”, “e doar în mintea ta” sunt cele mai valoroase instrumentele ale partenerului toxic. Ele crează confuzie, îți schimbă centrul de atenție de pe ceva real, de pe ceea ce se întâmplă cu adevărat, și într-o majoritate covârștioare, sunt extrem de eficiente, pentru că victimele amețite și confuze, rămân implicate în relație în continuare.

Frica

Cred că frica este unul din cei mai intenși factori care influențează deciziile victimelor din relațiile abuzive. Există atât de multe tipuri de frică (și fiecare e mai mult sau mai puțin intensă) pe care o pot simți femeile implicate în relațiile abuzive, încât o astfel de victimă se poate simți pe bună dreptate paralizată, neputincioasă, blocată total.

  • Frica de a face o greșeală și frica față de reacția partenerului: în caz că nu mai reacționezi cum era obișnuit să o faci, în caz că îți exprimi emoțiile legate de situația dintre voi, în caz unei greșeli minore. Această frică este strâns conectată cu modelul “greșeală-pedeapsă”, model implementat încă de la vârste fragede în setul nostru mental și de aici și frica victimei de a acționa în vreun fel, pentru că știe că după fiecare greșeală vine…negreșit o pedeapsă.
  • Frica de viitor și frica de eșec se leagă mult de incertitudine, de o stimă de sine scăzută, de aparentul blocaj dat de dependența de partener. Cel mai probabil te întrebi cum te vei descurca în viitor, în viața de zi cu zi, pe plan financiar, social, etc. Lipsa încrederii în forțele proprii este foarte des întâlnită în cazul victimelor relațiilor abuzive și s-a ajuns aici în timp, încet, dar sigur, pe fondul unei stime de sine scăzute “moștenită” încă din copilărie.
  • Frica de reacțiile celor din anturaj: mai ales dacă partenerul este o personalitate Dr. Jekyll-Mr.Hide, Jekyll fiind bineînțeles expus în public iar Mr. Hide în intimitatea casei/relației, vei părea absolut nebună atunci când vei părăsi relația: “dar cum, X e minunat! cum ai putut să-l părăsești??”. Evident, gura lumii zice multe, și cea mai bună variantă ar fi să nu iei în seamă ce spun cei din jur, dar este dificil atunci când aceste voci vorbesc la unison, judecând și dezaprobând deciziile și acțiunile tale.
  • Din păcate, există și frica pentru propria siguranță fizică și frica de a-ți pierde viața. Nu puține sunt cazurile în care abuzatorii își mențin victimele într-o continuă stare de teroare prin amenințări detaliate referitoare la modul în care aceștia ar putea acționa în viitor (“te rup în bătaie! te omor cu mâinile mele!”), însoțite de jigniri și umilințe. Citisem undeva că o femeie abuzată va avea în medie, șapte tentative de a pleca de lângă agresor, până să plece definitiv, iar în săptămâna de după plecare, riscurile ca femeia să fie ucisă de partenerul părăsit sunt de șaptezeci de ori mai mari decât în restul timpului petrecut împreună…
  • Frica față de pierderea iubirii/afecțiunii – deseori agresorii își mențin victimele într-o stare de eternă așteptare, pentru ca uneori să “cedeze” și uneori să ofere afecțiune, apropiere, cuvinte frumoase, etc. Acest joc reprezintă un alt instrument eficient al abuzatorului, deoarece victima ajunge să creadă cu tărie că nimeni altcineva nu poate nutri sentimente de iubire față de ea, decât abuzatorul și doar el. Această frică se așează pe un teren favorabil creat în copilărie, atunci când victima, copil fiind a fost abuzată emoțional și atunci, și i s-a indus credința că nu merită iubirea nimănui, că nu este demnă de iubire.
  • Frica de singurătate – de obicei, victimele relațiilor de cuplu abuzive sunt persoane care de-a lungul timpului au depins întotdeauna de cineva, deci cu un puternic caracter de dependență. Autonomia, independența, competența nu le-au fost hrănite și susținute în copilărie, iar la vârsta maturității aceste persoane nu se pot baza pe ele însele nici pentru supraviețuire, nici pentru acțiuni mai complexe, lipsa de încredere

Ciclul abuzului 

Leonore E. Walker a dezvoltat în 1979 o teorie a ciclurilor sociale, ce explica modelul comportamental din interiorul unei relații abuzive. Acest pattern nu se regăsește doar în relații de cuplu, ci în relații de orice natură: de prietenie, de dragoste, între colegi la locul de muncă, etc. Durata fiecărei faze și a întregului ciclu sunt variabile, între câteva ore până la câțiva ani. În cele mai multe cazuri, durata unui ciclu se reduce odată cu trecerea timpului, iar ultima etapă poate dispărea complet, victima trăind într-o continuă tensiune și atacuri succesive.

  1. Stadiul creșterii tensiunii
  2. Faza acută a atacului
  3. Luna de miere

În prima fază, “stadiul creșterii tensiunii”, victima încearcă să îi intre în grații abuzatorului, merge pe vârfuri, încearcă să se supună, să nu supere cu ceva. Victima consideră că merită ceea ce trăiește, că așa este viața, minimalizează ce i se întâmplă, neagă furia, se afundă în mecanisme de coping. Persoana abuzată are iluzia că deține controlul și că, prin această bună-purtare poate evita următorul pas, cel al atacului direct.

A doua fază e reprezintă o descărcare puternică de furie din partea abuzatorului, de obicei într-un episod major (provocat deseori de victimă, subconștient, cu scopul de a trece mai repede de această fază), precedat sau nu de episoade de intensitate mai mică (picătura chinezească). După episodul major, victima nu simte nici durerea și nici furia proprie, ci mai mult neputința. Neputința este cea care dărâmă victima, o face să-și minimalizeze rănile și de asemeni ce s-a întâmplat. De obicei, după incident (care poate implica agresivitate fizică sau verbală), victima pică într-o stare profundă de resemnare, letargie, apatie, se izolează și se deprimă.

Luna de miere este faza caracterizată de un calm ieșit din comun. Aceasta este perioada în care victima începe să creadă cu adevărat în schimbarea agresorului, deoarece acesta se afișează iubitor, curtenitor, ca într-o adevărată lună de miere. Victima poate regăsi în agresor persoana de care s-a îndrăgostit, omul bun și puternic ce se arată doar periodic, în această fază… Tot în această fază iese în evidență atașamentul adictiv, iar victima își primește recompensele pentru obediență și pentru rezistență. Victima este torturată de vocea critică interioară, pentru că în această fază, ceea ce s-a întâmplat în primele două etape pare atât de departe, ireal și imposibil. În aceasă perioadă, agresorul promite și luna de pe cer, doar ca victima să nu iasă din cercul/ciclul vicios.

Într-o majoritate covârșitoare, victimele nu pot ieși din acest ciclu al abuzului și îl perpetuează la infinit, sau până când, din păcate, “moartea ne va despărți”… în unele cazuri vicctima este ucisă de către agresor. Pasul primordial, pentru a putea ieși dintr-o astfel de relație, dintr-un astfel de ciclu, este, conștientizarea situației. Simplul fapt că iei contact cu aceste informații, citind acest articol, reprezintă un punct de pornire pentru un altfel de viitor!

Alte motive pentru care o persoană nu iese dintr-o relație toxică:

Dependență financiară, presiunea socială și a familiei extinse în legătură cu nevoia copiilor de a avea doi părinți, și nu doar unul (deși în cazul unui divorț, cei doi parteneri rămân părinți în continuare, doar relația de cuplu se rupe), presiune din partea familiei extinse, motive ce țin de religie/credință. De asemeni, din loialitate sau milă pentru partenerul abuziv, victima alege să rămână în relație. Alteori, apar în peisaj sindromul Stockholm sau complexul salvatorului (victima are credința că rolul ei este să-l salveze pe abuzator din această situație).

În unele situații, partenerul toxic amenință victima cu suicidul, așa că victima se simte blocată, fără cale de ieșire. Rușinea și vinovăția întunecă gândirea victimei, încât aceasta crede că este vinovată în exclusivitate de tot ce se întâmplă iar în unele situații, victima este afectată de ceea ce se numește “sindromul neputinței învățate” (încercând de mai multe ori să schimbe partenerul toxic sau să iasă din relație, fără succes, victima învață că oricum nu are ce să facă așa că mai bine lasă lucrurile așa, decât să mai încerce iar și să eșueze).

Stima de sine este unul dintre cei mai importanți factori ce influențează decizia de a părăsi o relație toxică, așa că o persoană cu o stimă de sine scăzută cu greu își va recunoaște nevoile, sentimentele, va întâmpina dificultăți în a trasa limite și de a părăsi relația în final. De asemeni, în cazul victimelor apare extenuarea și confuzia, încât acestea nu mai au puterea de a acționa în vreun fel.

Cum ies din relația asta? 

Este esențial, așa cum am spus mai sus, să înțelegi întâi ce se întâmplă, să te oprești puțin, să te dai un pas în spate și să vezi realitatea așa cum este. Pentru că există riscul, foarte mare, de a ieși din relația aceasta și a intra în una identică, dacă nu, cu efecte mai grave… Așa cum zicea și Maya Angelou, atunci când știi mai bine, faci mai bine! Și e nevoie să înțelegi ca să poți schimba.

În situația în care viața (ta și a copiilor) îți este amenințată, cere ajutorul și pleacă din casă, din mediul respectiv, taie orice contact cu agresorul. Găsești AICI, AICI și AICI trei liste cuprinzătoare, zic eu, cu centre specialiate pentru a ajuta victimele violenței domestice, pe județe.

  • Renunță la ideea că partenerul se va schimba, acceptă că despărțirea va fi dureroasă dar și că meriți ceva mai mult de atât, învață să dai drumul trecutului și relației, descarcă-te prin plâns.
  • Devino independentă financiar. Uneori este extrem de greu să ieși din această poziție de dependență, chiar imposibil, dar uneori există portițe pe care le poți folosi (cont bancar pe numele tău, unde poți să strângi bani pentru când te hotărăști să pleci).
  • Cere ajutorul! Izolarea, rușinea, frica, vulnerabilitatea copleșesc victimele abuzului și de cele mai multe ori trec și ani întregi până când acestea găsesc curajul să ceară ajutorul, dar fă-o! Este extrem de dificil să ieși din asta singură, dat fiind contextul în care te afli, situația vulnerabilă, și filtrul aproape opac ce-ți acoperă viziunea… Ajutorul poate veni sub forma unei locuințe, financiar, susținere emoțională sau pur și simplu prin a sta cu copiii atunci când tu ai nevoie.
  • Găsește un loc sigur, secret în care să stai, și nu împărtăși decât câtorva persoane de încredere acest loc. Cei care știu chiar pot fi în pericol, iar imediat după ce pleci, ai nevoie de o perioadă în care să-ți revii.
  • Păstrează mereu un bagaj de rezervă, cu lucrurile importante, bani, acte și o cheie de la mașină, pe care să le folosești în situații de criză.
  • Cel mai bun moment pentru a pleca este în faza “luna de miere”, atunci când abuzatorul/partenerul toxic este liniștit și oferă promisiuni de schimbare. Atenție, ești foarte vulnerabilă în această perioadă și ai nevoie de susținere pentru a nu ceda în fața rugăminților și promisiunilor de schimbare ale acestuia.

Iată și niște recomandări de cărți ce te pot ajuta să înțelegi mai bine situația în care te afli și tiparul relației în care ești:

                      

                      

 

 

 

 

 

 

 

Cărți pe care le recomand femeilor (dar nu numai)…

Ultimele zile, incluzând vacanța de Paște, le-am petrecut la Constanța, oraș tare drag mie. În Constanța m-am născut și mi-am petrecut copilăria, și de fiecare dată când mergem încolo, pe măsură ce ne apropiem de oraș, pe autostrada, scot nasul pe fereastră și adulmec aerul sărat al Dobrogei.

Îmi place cum fiecare oraș are un aer al lui, și cum te poți referi la un oraș fără a-l numi în mod direct. Aerul de București, în continua mișcare browniană, amestecat cu praf cald de centru vechi cu arome diverse, îmbietoare, aer ce se așează ciclic pe caldarâm în ritmurile tramvaielor, metrourilor și mașinilor ce etern așteaptă la semafor, aer cu reflexii de lumini în geamurile clădirilor înaaalte de birouri

Mă văd și-acum respirând aerul de Sibiu, timp de trei ani, pe perioada facultății. Perioadă despre care, apropos, am deseori impresia că s-a întâmplat ieri, și mă surprind vorbind cu cineva și mă exprim ca și cum acum o săptămână mergeam în piața Cibin, acum câteva zile pierdeam vremea cu colegii în Piața Mare și nu demult mergeam la muncă pe Calea Șurii Mici. Ei, aerul acesta așezat, lent, medieval (mergând prin centrul vechi mă așteptam oricând să mă întâlnesc cu personaje în port de secol XIV), curat, mi-a rămas bine lipit de bronhiole, îl știu ascuns printre celulele mele…

Este impresionant cum, de fiecare dată când îl inhalez, aerul acest salin, de Constanța, îmi poate pătrunde până în măruntaie și prin ascunzișurile creierului și scoate de acolo întreaga-mi copilărie și adolescență, precum și momente din viața mea de adult (tare mult îmi place să mă cred adultă!): primele întâlniri cu soțul meu, din vremea când eram doar prieteni, nopțile pierdute pe nisip la festivaluri pe plajă, nunta noastră, nașterile copiilor, primele plimbări cu ei în parc, și muuulte altele.

O mare timidă de Aprilie 🙂

Astăzi am reușit (victorie!) să bem o cafea, am evadat și ne-am dezlănțuit la o cafenea cu vedere la mare. Neapărat cu vedere la mare. Mi se pare atât de searbăd să ieși în Constanța și să nu vezi marea…să nu o simți, să nu-i auzi ritmul și respirația eternă, valurile… Știu că pentru mulți ieșirea la mall e un obicei împământenit, dar fie că sunt în City Mall, în Vivo, în Băneasa, Promenada ori AFI, e ca și cum aș fi în același loc. Da, știu, asta e și ideea, să creeze familiaritate și să găsești tot ce-ți trebuie într-un singur loc, dar de la o vreme nu mai suport agitația, vânzoleala și pulsul ridicat al mall-urilor. Pesemne o avea legătură cu faptul că încep să mă simt adultă, sau doar îmbătrânesc…? Mă alint, am doar treizeci de ani, mai am o veșnicie înainte…sau nu? Știu, știu că liniștea vine din interior, dar tot aud zecile de conversații pe lângă care trec prin mall, le văd desfășurându-se ca norii, aud fundalul sonor al fiecărui magazin și mă simt ca într-un turn Babel al zilelor noastre.

De obicei merg în mall ca să ajung la Cărturești, pentru cărți. Mă surprind vorbind admirativ despre mine: “nu arunc banii pe haine, pe poșete, pe pantofi, pe vacanțe, îi dau pe cărți”. Când scap dezlegată, cărți cumpăr, și pentru mine și pentru copii. Și cum ziceam, ultimele zile le-am petrecut la mare unde am mai putut evada din lumea “mamiiii! Mamiiii! Maaaaamaaaaa“ și mi-am permit luxul de a citi. Urăsc să citesc pe bucăți, fragmentat, îmi pare că nu sunt onestă față de cartea ce o țin în mână. Când te bagi în horă, apăi joci. Iar din acest motiv citesc mult noaptea, ca să o pot face neîntrerupt. Am citit la soare, în balansoar, și mi-am dat că am ținut în mână cărți despre care vreau să vă spun și vouă, cărți ce mi-au urcat până sus (sau au coborât până jos?) în profunzimile creierului și și-au lăsat amprenta, lăsând scrijelit, “cartea X a fost aici”. Așadar, astăzi, câteva cărți pe care eu le-aș recomanda femeilor (deși nu doar lor, ci și bărbaților), cărți pe care le recomand cu drag și la telefon, și pe messenger (și apoi văd ad-uri despre ele) și la întâlnirile cu prietenele mele dar și în ședințele de consiliere.

  1. Harriet Lerner – Dansul furiei

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam această carte, e proaspătă în mintea mea, așa că încep cu ea. O carte scrisă pentru femei, dar cred eu că ajută extraordinar, indiferent de sexul cititorului. O carte despre furie, tipare, relații și regăsire a sinelui. Am înțeles perfect cum în unele relații suprafuncționăm și în altele suntem subfuncționali, sau cum chiar în cadrul unei relații, într-un aspect ne manifestăm cu plus iar în altul/altele cu minus. Într-adevăr, citind rândurile acestei cărți, veți găsi exprimarea furiei, exprimarea asertivă și asumarea responsabilității foarte clar și simplu explicate , dar, evident aplicarea lor presupune anumite eforturi și depășirea unor obstacole. O găsiți atât la Libris, cât și la Cărturești.

  1. Marie Cardinal – Cuvinte care eliberează

Cartea asta mă trimite înapoi cu opt ani, pe când aveam douăzeci și doi de ani și abia îl cunoscusem pe cel care urma să-mi devină soț. Vorbea despre terapie și Freud, despre psihanaliză și despre subconștient și mai ciuleam urechile, mai ridicam câte-o sprânceană. A scos într-o zi o carte din bibliotecă și mi-a zis “ o să îți placă, crede-mă!”. Și chiar așa a fost! Am citit-o pe nerăsuflate, și după ce am citit-o mi-am făcut și eu curaj să mă așez pe canapeaua unui terapeut. Evident, relația mea cu psihoterapia a fost cu năbădai, ridicându-mă de pe canapea, am găsit de cuviință să mă așez iar abia după un an, când mă simțeam pe marginea prăpastiei (vorba vine). Scrisă impecabil, cartea este de fapt autobiografie, și descrie cum se desfășoară în realitate psihanaliza, ce efecte are, cât durează, cum vindecă. Scriitoarea ne poartă alături de eroină prin experiența ei de viață, descâlcită și vindecată pe canapeaua terapeutului. Cuvintele eliberează. Cu siguranță!

  1. Brené Brown – Darurile imperfecţiunii

Frica, vinovăția și rușinea ne condamnă pe mulți dintre noi să ne trăim viețile pe silent, ascunși, fără a lăsa la iveală să iasă, din păcate, pietrele prețioase care se ascund în noi. Brené Brown ne arată că drumul către o existență împlinitoare, desfășurată sub egida asumării, responsabilității și acceptării trece printr-o stație importantă, numită vulnerabilitate. De-a lungul timpului am urmat ca o bezmetică voci ale altora, despre cum să fiu (perfectă în viziunea lor), despre cum să îmi trăiesc viața și ce să aleg. Etern nemulțumită (evident, căci ce voiau alții pentru mine nu se plia pe ce voia ființa mea, pe ce simțeam eu, pe ce eram eu cu adevărat), nu am găsit împlinirea până nu mi-am acceptat imperfecțiunile și vulnerabilitățile (nu, nu consider că am descoperit piatra filosofală și că am o existență înalțătoare, mai am enorm de multe de învățat).

  1. György Gáspár – Copilul Invizibil

Am citit “Copilul Invizibil” într-o vacanță cu copiii, în timp ce ei se jucau în curtea unei pensiuni de lângă Avrig. Am simțit cum György mă poartă prin toată copilăria mea și în final mă ajută să îmi aduc copilul acasă. Făcusem deja cunoștință cu conceptul de mindfulness, dar citind “Copilul Invizibil” am putut să înțeleg în profunzime implicațiile pe care le prezența conștientă le are asupra vieții pe care o trăiesc (ca părinte și nu numai). M-am întâlnit recent cu un mesaj ce  mi-a plăcut tare mult: “Pain travels through families until someone is ready to feel it” – Durerea călătorește în familii (de-a lungul generațiilor aș zice eu) până când cineva e pregătit să o simtă. Îndemnul autorului este de a rememora experiențe de viață și de a  le conștientiza rolul în viața noastră din prezent, precum și consecințele pe care le pot avea asupra noastră și a celor din jur.

  1. Marie Haddou – Cum să spui nu acasă, la serviciu, prietenilor, în viața de zi cu zi

Inima bate nebunește, îți simți tâmplele pulsând și sângele gonind nebun prin vene. Te cuprinde revolta și ai vrea să spui din tot sufletul “nu” doar că atunci când deschizi gura, corpul te trădează. Te auzi zicând “da, cum să nu!”, iar mai apoi, vocea criticului interior începe și te toacă mărunt, mărunt… Puterea lui “da” e impresionantă, dar stai să vezi puterea lui “nu“ cum e! Dacă aveți nevoie de niște direcții pe care să le urmați pentru a avea și voi această putere magică, de a spune “nu”, atunci cartea asta e un bun punct de pornire.

  1. Verena Kast – Fiicele tatălui, fiii mamei. Căi de ieşire din complexele paterne şi materne

Verena Kast este psihoterapeut specializat în psihologie analitică, predă la Universitatea din Zurich și  lector şi analist formator la Institutul C.G. Jung. Cartea aceasta conține o descriere prietenoasă a complexelor parentale (concepte discutate inițial de Jung), precum și căile prin care ne putem elibera de efectele negative ale acestor complexe (materne, paterne, pozitive, negative). Mi-a plăcut tare mult că Verena Kast a folosit basme, povestiri pentru a ilustra eliberarea din complexele parentale, dar bine, mie îmi plac tare mult interpretările poveștilor, ale basmelor, ale artei, și nu în ultimul rând ale viselor. Se pare că nu-s fidelă 100% lui Freud, mai calc și pe lângă, prin ograda lui Jung…O găsiți și la Libris și Elefant.ro

  1. Brandy Engler, David Rensin – Bărbații de pe canapeaua mea

Până să vreau să mă cunosc pe mine însămi și să mă schimb, am încercat, evident, să-i cunosc, să-i înțeleg și să-i schimb pe cei din jurul meu. E mai ușor să te uiți la cei de lângă tine, să le vezi bubele și disfuncționalitățile și să le arăți cu degetul, concluzionând, dând din cap a lipsă de speranță: „e cazul să te schimbi, altfel, e nasol!”. Încă nu rezonasem eu cu mesajul “fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, așa că, o perioadă am citit despre bărbați. Simțeam nevoia să înțeleg aceste ființe care există pe lume, bărbații, pentru a putea exista alături de ei. De fapt, căutam de el… cel de lângă mine. Cartea este de fapt o colecție de povești ale pacienților ce au poposit în cabinetele celor doi psihoterapeuți și prezintă laturi ale bărbaților mai puțin mediatizate, cum ar fi vulnerabilitatea, punctele slabe, nevoile lor de afecțiune, apropiere și intimitate. Dacă vreți să cunoașteți ființa “bărbat” dincolo de imaginea atât de populară ce poartă etichetele sex, agresiv, puternic și pe cal alb, această carte este una potrivită. O găsiți atât la Libris, cât și la Cărturești, dar și pe Elefant.ro.

  1. Gérard Leleu – Bărbatul de azi explicat femeilor. Tot ce aţi vrut să ştiţi despre sexul tare fără să îndrăzniţi să întrebaţi.

Titlul mi se pare că este ușor exagerat, căci e destul de greu să cuprindem complexitatea bărbatului în paginile unei singure cărți și pe lângă asta, cea care sunt acum are ceva de comentat legat de formularea “sexul tare”, dar acum vreo 5 ani când am citit-o m-a ajutat să îmi lărgesc orizonturile cunoașterii în ceea ce privește universul interior al bărbaților. Alături de cărțile de la punctele 7 și 9, aceste trei cărți m-au ajutat să înțeleg cum funcționează bărbații, cum gândesc, ce nevoi au, iar faptul că autorii au ales să prezinte în cărțile lor multe exemple practice, cazuri din experiența lor profesională, mi s-a părut tare de folos. O găsiți pe Elefant.ro, la Cărturești și la Libris.

  1. Michael Bader – Arousal

Această carte nu o găsiți încă tradusă în limba română (Aprilie 2018), eu am citit-o în limba engleză, pe Kindle. “Sexualitatea masculină”, altă carte a lui Michael Bader a fost tradusă în limba română, și cred că puteți începe și aceasta, deoarece eu am găsit ideile din cele două cărți asemănătoare. În “Arousal”, Michael Bader abordează fanteziile sexuale și oferă perspective cel puțin interesante asupra legăturii dintre fanteziile sexuale și psihicul uman. Mi s-a părut foarte interesant cum fanteziile sexuale sunt conectate cu cu totul alte părți ale psihicului nostru. După ce am citit cartea asta, am început să văd cu totul altfel sexul (în era digitală), pornografia, fetișurile, monotonia din cupluri și diferențele (dar și asemănările) dintre sexualitatea masculină și cea feminină.

  1. Clarissa Pinkola Estes – Femei care alearga cu lupii. Povesti si mituri ale arhetipului femeii salbatice

O carte foarte densă, intensă, grea. Chiar mi s-a părut grea (nu mă plâng, vă pregătesc…) și aș fi vrut să am cam o veșnicie la dispoziție să o cuprind. Fiecare rând are legătură cu arhetipuri, cu mitologie, cu culture diverse de pe planetă, cu concepte complexe… E de citit cu pix și carnețel lângă, pentru că siiigur o să vreți să vă luați notițe, să vă obligați pe voi înșivă să rețineți rânduri, pagini întregi. Femeia sălbatică, femeia autentică, călătoria către ea, către interior. Instincte feminine, pasiune, creativitate, senzualitate…cum ajungem înapoi la ele, căci ne-am deconectat profund de aceste părți ale ființei noastre. Este disponibilă pe Elefant.ro, Libris și Cărturești.

  1. Eckhart Tolle – Puterea prezentului

Am citit demult cartea, dar de la primele rânduri m-a lovit o liniște și o conștiință de nu mi-a venit să cred. Credem că avem la dispoziție o veșnicie, că nouă nu ni se poate întâmpla. Atunci când realizăm că de fapt clipa prezentă este tot (sau mare parte, pentru cei sceptici) ce avem, viziunea asupra existenței se schimbă. Iar atunci când vreți să ieșiti din mișcarea browniană sinonimă cu viața de zi cu zi, urmați îndemnul lui Eckhart Tolle, luați o pauză și doar fiți. Existați. Serviți de unde doriți: Cărturești, Libris sau Elefant. De asemeni, și audiobook!

  1. Rick Hanson, Richard Mendius – Creierul lui Buddha

O carte cu muuuulte informații interesante, noi (cel puțin pentru mine, voi poate le știți..), despre cum funcționează creierul uman și mintea. Știință, împletită cu practici budiste, studii, explicații clare și prietenoase despre subiecte ce în mod normal are face tema unui curs de neuropsihologie… Controlează-ți mintea și vei recâștiga controlul asupra propriei vieți! Eu am citit-o în engleză, în Amazon Kindle, dar voi o puteți găsi pe Libris, la Cărturești sau pe Elefant.ro!

  1. Robin Norwood – Femei care iubesc prea mult

Cred că  majoritatea dintre noi am trecut prin una sau mai multe relații în care am găsit un amestec amar de fericire și tristețe, extaz și agonie, cu mai multe elemente din sfera „neplăcutului” decât din cea a fericirii, iubirii și binelui. Atunci când te îndrăgostești de persoana nepotrivită, nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori, este absolut esențial să înțelegi motivele pentru care ai ajuns într-o astfel de situație de mai multe ori. Astfel, învățând din greșelile trecutului (chiar dacă acestea s-au petrecut demult, în copilăria ta, în familia de origine sau în prezent, și le-ai făcut cu mânuța ta) îți vei putea creiona un viitor mai fericit.

  1. Esther Perel – Inteligența erotică

O carte cu un subiect destul de provocator pentru România noastră dragă. V-o recomand cu drag dacă vreți să vă dezvoltați viziunea despre sex, eros, fidelitate-infidelitate și multe alte aspecte din această sferă. Fiind terapeut de cuplu cu o experiență impresionantă, Esther Perel are o colecție numeroasă de cazuri și situații întâlnite în cabinet, și se folosește de o serie de exemple pentru a ilustra mai detaliat unele concepte teoretice.

  1. Donald Kalsched – Lumea interioară a traumei

Este, într-adevăr, o lucrare de specialitate, și este un soi de corolar al experienței lui Donald Kalsched ca psihoterapeut jungian. Dacă totuși sunteți pasionați de psihologie sau chiar profesați în domeniu, dar nu neapărat, o puteți aborda ușurel. Întreaga carte este structurată în așa fel încât să ne arate ce este dincolo de cortina din cabinetul unui psihoterapeut jungian, și face disecția demersului terapeutic. O carte tare frumoasă, despre realitatea traumei și despre modul paradoxal și fascinant în care psihicul funcționează.

  1. Irvin D. Yalom – Mama și sensul vieții

Aici aș vrea de fapt să vă recomand toate cărțile scrise de Yalom. Este unul dintre preferații mei. Am citit și recitit mai multe din cărțile lui și mi se pare că are un talent aparte de a se conecta cu cititorul și de a împărtăși din experiența lui vastă. Psihoterapeut existențialist, vorbește fățiș despre moarte în “Privind soarele în față” iar în “Călătoria catre sine. Memoriile unui psihiatru” se dezvăluie cititorului cu propria-i călătorie către sine, printr-un demers introspectiv profund și curajos.

Aș mai avea de adăugat titluri, cel mai probabil voi face și o a doua parte a articolului sau de ce nu, o serie, pe măsură ce mai citesc. Căci știu sigur că nu mă voi opri niciodată…

Părinți în era digitală

Cum îți poți ajuta copilul să aibă o relație sănătoasă cu ecranele?

Găsești aici un e-book  ghid pentru călătoria întregii familii spre echilibru, relații  părinți-copii calde și consolidate și spre o poziționare față de tehnologie care să protejeze relațiile autentice și armonia familială:

În ochiul furtunii

Viața ne duce în sus și-n jos, ne plimbă încolo și încoace, ne arată bune și rele. Trăim momente când inima ne bate nebunește în piept. Uneori de fericire, alteori de frică. Trăim momente în care plutim, ne simțim împliniți, fericiți, împăcați cu noi înșine. Dar sunt și situații în care îți vâjâie capul și nu știi încotro s-o iei, când nu mai vezi nicio luminiță, când continuarea pare să nu existe și când mai rău decât atât crezi că nu pot fi lucrurile.

A vedea partea plină a paharului, a gândi pozitiv, a te opri pentru o secundă și doar a observa sunt de cele mai multe ori acțiuni imposibil de realizat atunci când ești jos de tot. Nu mai găsești energie iar sentimentele de inadecvare, de tristețe și de insuficiență te copleșesc…

Singurătatea și izolarea nu îmbunătățesc deloc situația, nu ne ajută să ieșim din ochiul furtunii, să supraviețuim. Aici aș avea ceva de adăugat: cele mai bune idei, soluțiile salvatoare, cele care scot corabia din derivă încolțesc în mintea noastră atunci când suntem noi cu noi, când au spațiul mental necesar să se desfășoare. Putem întreba, putem discuta, putem să ne confesăm prietenilor, cunoștințelor, dar salvatorii noștri nu suntem decât noi înșine. Am observat de-a lungul timpului, două comportamente ce mi-au atras atenția: în nenumărate cazuri prietenii și/sau cunoștințele, chiar membrii familiei se transformă în salvatori, sau dimpotrivă, dispar din calea ta ca cele două părți ale Mării Roșii separată de Moise. Cu siguranță ambele au la bază motivații, emoții, mindseturi… Rareori am văzut echilibru între a susține, a încuraja, a ajuta și a păstra distanța (la un nivel sănătos).

Cred că fiecare dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, a avut momente din sfera celor descrise mai sus. Momente în care omul se regăsește singur, vulnerabil, gata să renunțe. Ceea ce uităm majoritatea, în astfel de momente, este că toate trec. Că nimic nu e etern. Nu mai știu unde am citit, dar mi-a plăcut tare mult ideea: tu ești cerul, restul, tot ce se întâmplă e vremea (nori, ploaie, soare, etc.). Și ne-ar mai fi de folos Lavoisier, cu faimoasa replică: “Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Totul e într-o permanentă mișcare, dezvoltare, schimbare.

Ne concentrăm și ne adunăm forțele pentru a ne arunca într-o luptă acerbă cu viața. Suntem într-o continuă căutare a controlului, a “mai bine”-lui, a perfecțiunii, trăim fie în “am fost, am făcut, am” sau în “voi fi, voi face, voi avea”, când de fapt singura certitudine stă în “sunt, fac, am”. Acum. Suntem în așa fel crescuți încât vedem doar cicatricile și rănile, nu mai vedem și progresul, nu acceptăm că noi creștem cu fiecare cădere. Numărăm doar de câte ori am căzut, nu și de câte ori ne ridicăm. Căci asta conta demult, greșeala de pe ultimul rând de pe pagină, și atunci auzeai sunetul dureros al foii în timp ce era ruptă și simțeai pumnul în stomac. Nu aveai decât șapte ani și făcusei o pagină întreagă de “D”. Te cuprindea furia dar o înghițeai căci nu era potrivit să o eliberezi.

Cum să faci să te ridici de jos, de la pământ, și să privești în față?

Se spune că soluția vine în punctul în care te oprești să lupți și vrei să renunți. Soluția nu vine din renunțare, ci din liniște. Te oprești ca să te auzi pe tine, ca să observi întreg peisajul. Ca să îți acorzi un răgaz să (te) înțelegi. Ne sperie liniștea asta pentru că auzim și mesaje care nu ne plac, mesaje care ne dor. Atunci când te oprești să observi cu inimă deschisă vezi și ceea ce nu-ți place, ceea ce te doare și te face vulnerabil. Iar când te oprești de nenumărate ori și observi peisaje similare, aici e un indiciu valoros: că e nevoie să schimbi ceva. Dacă te regăsești în aceeași situație iar și iar și iar, cu aceeași problemă, înseamnă că lecția te caută. Iar lecțiile vin după noi până le învățăm. Ne ies în față, ne sar în drum, ne cer atenția, până le acordăm atenția necesară și le dibuim.  Să stai în liniște și să observi e provocator, pentru că nu avem exercițiul de a face asta, nu suntem obișnuiți să stăm cu noi, ne tot fâțâim, ne învârtim, dar observația e instrumentul cel mai de preț care ne poate însoți. Observația, antrenată, face minuni. Și uneori, a ne îngădui o oră de somn fix când credem că ar trebui o oră de muncă și mai intensă face minuni.

Senzația pe care o ai atunci când ajung în punctul acesta e copleșitoare: agitația, lupta, eforturile continue ce te fac să-ți consumi energia și gândurile ce te macină și te fac să te simți ca și cum totul ar zbura haotic în jurul tău și nu în ultimul rând povara emoțională ce te apleacă și mai mult și nu te lasă să te ridici. Deci ce ar fi de făcut? Ușurează povara emoțională, fă mai mic sacul pe care îl ai de dus zi de zi. Aici intră în scenă oamenii din jurul tău: vorbește, descarcă-te, împărtășește cuiva durerea pe care o simți căci atunci când vorbești, emoțiile își mai pierd din greutate. Nu mai duci doar tu singur, duce și celălalt puțin din greul tău.

Despre iertare știm toți că e dificil de realizat. Că e teribil să renunți voluntar la resentimente, la regrete, că e o provocare enormă să accepți realitatea așa cum a fost/este ea, și să acționezi în consecință. Dar adevărul e că iertarea te îndreaptă fix pe coridorul ce duce către ieșire, pe drumul cel bun. Atunci când reușești să (te)ierți și să observi, să apreciezi, să fii recunoscător pentru ce ai, ești deja din altă poveste. Peisajul începe să se schimbe. Au ba? Se schimbă de fapt structura ochilor cu care privești, căci nu mai vezi ceea ce lipsește, ci ceea ce ai. Și atunci fă rai din ce ai…

Și abia când ai observat ce se întâmplă cu adevărat, când ai golit sacul cu emoții, când reușești să accepți realitatea cu toate ale ei, oricât de neplăcută sau dureroasă e, poți începe să urci. Milimetric uneori, alteori în salturi. În spațiul mental încep să apară idei și soluții. Dar nu e încă încheiată povestea. Mai ai nevoie să răscolești și să găsești firimitura magică, aproape ca-n basme: fărâma de încredere, particula primordială ce inițiază Big Bang. Încrederea care te ridică și care îți dă putere să te ridici iar.

Este foarte posibil să ne hrănim cu iluzia că eșecul, căderile sunt ieșite din comun, că nu e normal. Te uiți la oameni de succes și nu ți-i poți imagina dându-se cu capul de perete în situații de criză, dar este foarte probabil ca și aceștia să fi trecut prin astfel de momente… Cred că este esențial ca din când în când să te oprești și să privești, să observi, cu atât mai mult atunci când simți că ceva nu merge bine, pentru a evita prăpastiile. O simplă evaluare, din când în când nu are cum să facă rău, ne pune în contact cu parametrii funcționării noastre…

Ca să ajungi undeva este important să pornești. Drumul poate nu va fi cum te aștepți, din acest motiv așteptările nici nu sunt cei mai buni însoțitori. Cu cât ai așteptări mai mari, cu atât dezamăgirile sunt mai mari. Atunci când iei tot ce ți se întâmplă pur și simplu, ai mai multe șanse să fii prezent, în loc să zbori cu proiecțiile pentru viitor sau să te afunzi în trecutul de neschimbat. Cu cât ești mai conectat la realitate (interioară și exterioară), cu atât ai posibilitatea să identifici punctele care necesită îmbunătățiri, și cu cât analizezi cât mai obiectiv (fără filtrele implementate din exterior, copilărie, societate, etc.) cu atât vei putea găsi soluții eficiente (pentru tine și situația ta, nicidecum panaceul universal, rețeta magică).

Care e, pentru tine, elementul cheie care te ajută să te ridici de jos?

Rânduri despre copilăria mea

În bucătăria-mi mică, înghesuită și kitschoasă, dar de altfel foarte bine utilată, găsești așa: o etajeră de la Ikea (aleasă de mine, și-s tare mândră de ea), care dă un aer modern colțului dinspre centrala termică, cateva corpuri lucioase albe, dintr-o garnitură veche a soacră-mii, o masă mică tot albă, pătrată, amintire a unui restaurant (nu, n-am plecat cu ea de pe undeva, e din fostul restaurant al socrilor), niște corpuri cu uși și sertare și un dulap care are în partea de sus niște uși cu sticlă, ca niște ferestre cu patru ochiuri. Între lemnul care împarte ușile în patru ochiuri și sticlă am pus niște fotografii, alese cu sufletul, de mine și de soțul meu.

Avem acolo fotografii cu copiii de când sunt mici, o fotografie cu soțul meu, fratele și tatăl lui, veche de vreo 20 de ani și una de la nuntă, cu mine și bunicul meu.

Tot învârtindu-mă prin bucătărie, m-am ciocnit de privirea pătrunzătoare a bunicului meu. Mă opresc uneori, mă uit lung, și mă întreb cum de pare atât de viu și de real, iar el de fapt e într-o groapă, în pământ, de ceva ani. În ultima perioadă am avut destul de des, secunde în care am vrut să-i sun, pe el și pe bunica și să le spun uite-așa: „am învățat să tai lemne, știi, am vrut să fac grătar, Adi era plecat și am spart eu lemne!” sau „am făcut zacuscă, a durat două zile, dar am reușit! Și mi-am dat seama că îmi iese abia când a început să miroasă cum o făceai tu, bunico!” ori „nu știu unde înghesuiați voi în balconul ăla și murături, și varză murată, și borcane cu gem, și toate alea, că eu abia le găsesc loc aici în casă”. Până să gândesc toată treaba asta, să-mi caut telefonul și să-i sun, îmi dau seama că ei nu mai sunt. Și țin pentru mine lucrurile astea.

Sunt născută-n ’87 și am crescut la bunici, ca aproape jumătate de Românie. Cealaltă jumătate cred că a fost „cu cheia de gât”. Mama și tata munceau program lung (teribil de lung, gândeam eu copil fiind), mama la Petromidia de când mă știu, iar tata specialist în logistică și achiziții, a schimbat ceva locuri de muncă de-a lungul copilăriei mele. Am fost întotdeauna fascinată cum mama a mers timp de vreo douăzeci de ani în același loc, în fiecare dimineață (cu excepția weekend-urilor), fără să se plictisească. Așa credeam eu, că nu se plictisea. Iar poveștile lui tata, din vremea în care lucra la Sanatoriul de la Techirghiol, aveau un iz anume; pentru că uneori avea treabă și la Spitalul de Psihiatrie Techirghiol, clădirea de lângă Sanatoriu, pățaniile șefului de secție, un psihiatru cel puțin ciudățel, fumător de Carpați, erau tare interesante.

De luni până vineri eram la bunici iar în weekend la părinți. Zilele reper ale copilăriei mele au fost vinerea și duminica. Vinerea după-amiaza, mama venea de la muncă direct la bunici și mă lua acasă, traversând orașul cu două mijloace de transport, iar duminica, fix în timp ce pe TVR 1 era Star Trek, plecam spre bunici, împreună cu mama și cu tata. Cu aceleași două mijloace de transport (goale, apropo, că doar era duminică seara…) iar patruzeci de minute mai târziu ajungeam la apartamentul bunicilor.

Amintirile din copilărie sunt multe. Am o memorie teribil de bună (încă mă mai întreb dacă ăsta e un lucru bun sau rău) și am amintiri încă de când aveam doi ani și-un pic. Pot să reconstruiesc mental, întâmplări, evenimente, locuri care nici nu mai există, cu greu mă crede lumea, iar când mai găsesc câte un copil care locuia în cartier/bloc/scară și se întâmplă să fi păstrat și el aceeași amintire, e un moment „Evrika!”. Am amintiri plăcute și, evident, amintiri mai puțin plăcute, dar există și categoria amintirilor în care nu pot să intru și să rămân câteva secunde. Pentru că dor, îngrozitor, pentru că sunt pline de frică, de furie, pentru că sunt insuportabile. Pentru că nici acum, adult, nu reușesc să navighez (momentan, o veni un moment, după alți câțiva ani de terapie când voi putea) prin ciorba de emoții din aceste amintiri. Mă apropii, le dau târcoale (cam în stadiul ăsta sunt și cu terapia) dar n-aș pune deloc piciorul gândului în filmele astea. Ce nu-mi dau seama (decât în momente de maximă profunzime) e că de fapt eu nu sunt în exteriorul lor, ci fix în interior, iar mecanismele de apărare ce s-au născut, dezvoltat, și au evoluat frumos în mine de-a lungul vieții mă mint fantastic de bine că eu sunt în afară, că nu s-a întâmplat/se întâmplă nimic.

M-am întrebat prin adolescență de ce nu am și eu bunici ca în nuvelele lui Delavrancea, bunici de poveste. Dualitatea era deja evidentă. Mintea mea a reușit atât de bine să delimiteze două instanțe interne ale mele… Una care îi vedea (și încă îi vede) ca fiind răi, agresori și una care se agăța/agață (ce bune și ce importante sunt diacriticele!) de părțile lor bune, pozitive, hrănitoare. Aici e o aaadevărată epopee, sunt cărți întregi scrise despre trauma psihică (vezi Ruppert, Fischer, Riedesser, ISTT, Kalsched, Terr, Egle și mulți alții), efecte, recuperare, dinamica psihicului traumatizat, etc.

Întrebarea pe care mi-o puneam în adolescență a fost precedată de un etern „de ce?”. De ce se întâmplă toate astea? Care e cauza? Care e scopul? De ce mi se întâmplă MIE astea?

Violența domestică a făcut, o luuungă perioadă de timp, parte din peisajul normal al familiei din România. Cred că mulți, mulți dintre noi am trăit asta pe viu sau știm pe cineva care a trăit asta pe viu sau un prieten al unui prieten care s-a confruntat cu astfel de experiențe. Știți, pe mine nu m-au bătut niciodată. Și-atunci unde-i trauma, domne’? Mă pui să citesc atâtea rânduri ca să aflu că nu pățiși nimic? Mai stai puțin, că imediat ajungem acolo. Cred că pot număra pe degete situațiile în care bunică-mea mi-a dat la fund cu bățul de pe șifoner, bățul „Moș Nicolae” (proastă inspirație pentru numele lui…), la bețele luate pe fund adaug palma de la maică-mea pentru că (credea ea) i-am stricat niște mărgele (parol că nu am fost eu! Jur pe roșu!) și…cam atât. Tata și bunicul meu nu m-au lovit niciodată. Dar amenințările bunicii (uram deja să aud “îl dau jos pe Moș Nicolae!”, de fiecare dată chiar credeam că o să-l dea jos și o să pățesc ceva de nedescris sau „dacă nu ești cuminte bat la tine ca la fasole!”)…și țipatul, și bătăile pe care le încasa bunica de la bunicul, aici e treaba serioasă. Discuțiile eterne între părinții mei și bunicii mei.

Am trecut prin diverse etape, în care m-am poziționat diferit față de situația din casă. Când eram mică eram paralizată de frică (copilăria mică, până pe la 6 ani), apoi am trecut într-o perioadă justițiară în care voiam să-l văd pe „tataia” în închisoare (aici aveam o mare dilemă căci el era providerul financiar, bunica renunțase la serviciu pentru a avea grijă de mine și nu știam de unde o să mai avem bani să trăim), apoi prin adolescență, am generalizat, oarecum înțeles și acceptat situația și am considerat că peste tot, în toate familiile există probleme din astea (strategia principală de coping în adolescență a fost biserica, unde mă duceam cu religiozitate-ha!-și unde găseam un mediu diferit, cu mult mai liniștit decât acasă) iar apoi când a venit vremea să merg la facultate, pur și simplu am fugit. Din Constanța în Sibiu, să fiu sigură că nu vin după mine groaza, disperarea, frica. Mi-am luat o mare țeapă, pentru că dacă reușisesm să scap de realitatea factuală, rămăsese cea din mintea mea, cu care încă lucrez în calupuri de câte cincizeci de minute.

De obicei se întâmpla din nimic. Venea bunică-miu de la piață cu cumpărăturile și nu era bun ce a luat, sau depășeau bugetul lunar, erau facturile prea consistente, și motivul care pe mine m-a intrigat dintotdeauna, când se făcea curățenie generală. Ăsta era un moment propice pentru ca între bunică-miu și bunică-mea să iasă scântei și am învățat de-a lungul timpului că fiecare curățenie generală era însoțită de un scandal și o bătaie. Mi-era groază efectiv de curățeniile generale ce precedau (anual!) sărbătorile de Paște și Crăciun. Iar când erau discuții despre bani (astea au fost eterne, de fapt cine nu a avut discuții despre bani acasă să ridice mâna să ne uităm toți la el/ea ca la un extraterestru!) îmi dădeam seama cu mintea mea de copil că nici bani nu o să apară după bătaia aia și nici suma scrisă pe factură nu se va fi micșorat.

Fascinante mi se păreau întâlnirile femeilor ce locuiau în acea scară de bloc, cu iz de terapie de grup: se întâlneau seara de obicei, la banca din fața scării, și-și împărtășeau amarul: „și al meu azi…”. Se ascultau pe rând, era ca un debriefing cathartic, ca un soi de deșertare a sacului, o etapă necesară ca să o poată lua de la capăt a doua zi. Deunăzi am văzut în News Feed un articol despre furia ce apare din cauza foamei, și am fost uimită să-mi aduc aminte că femeile de la bancă înaintaseră teoria asta acum vreo 20 de ani sub forma: „nu terminasem mâncarea și și-a ieșit din minți. Eh, așa face el când e nemâncat!”.

Bunică-miu a fost născut în Burdujeni, Suceava, părinții lui au murit când era copil de școală, pe la 10 și 14 ani, cred, iar bunică-mea provenea dintr-o familie din Ialomița, familie cu șapte copii (șapte au trăit, vreo doi au murit când erau mici). Pe străbunica din partea bunicii chiar am cunoscut-o, când aveam vreo patru ani jumate am dat vina pe ea, că ea ar fi stricat o funie de ardei iute agățată pe prispă, la soare, să se uște pentru iarnă (funie cu care îi făcusem zgardă lui Negruțu). Era bătrââână, bătrână și uscată, era aproape ca o fantomă. Cred că amintirile cu ea sunt de când avea cam nouăzeci de ani, mi se părea matusalemică!

Nu i-am văzut aproape niciodată pe bunicii mei pupându-se sau îmbrățișându-se. Cred că de un 1 Martie, bunicul meu i-a luat bunicii un mărțișor și atunci ea l-a pupat scurt pe obraz. Aș putea spune că singurele atingeri pe care le primea de la bunicul meu erau loviturile. Nu știu cum erau în tinerețe, deși am o vagă impresie că nu prea tandri și afectuoși. Uneori mă întreb cum o fi fost pentru maică-mea, să perceapă toate astea la prima mână. Nu știu de ce, dar faptul că toate grozăviile astea se întâmplau cu bunicii mei, și nu cu părinții mei, mi-au dat o anume senzație de distanțare, ca niște circumstanțe atenuante menite să-mi ușureze suferința. Trebuie ca mamei să îi fi fost teribil de greu să privească întreg spectacolul din primul rând (vorba vine privilegiat) și parcă pe măsură ce traduc emoții simțite atunci, în ochiul furtunii, parcă n-o mai blamez atât de mult că a făcut sleep training cu mine (adică “te lăsam mamă în pat și adormeai singură; uneori plângeai, dar n-aveam ce să fac, așa stiam”) sau că nu am crescut cu atașament sigur.

La aniversarea de doi ani, cu bunicii mei.

V-am zis mai sus că pe mine nu m-au bătut aproape niciodată, și mereu când auzeam poveștile altora de viață în care ei erau aliniați împreună cu frații lor pe hol și bătuți crunt, sau copii scoși pe străzi împreună cu mama, tineri bătuți cu furtunul de la mașina de spălat, simțeam că e insignifiant ce am trăit eu. În timp am învățat să nu mai compar durerile și suferințele oamenilor, căci nu e ca și cum ai compara segmente, la matematică. Sunt cu totul altfel de dimensiuni, sufletești, iar suferința are cu totul alte unități de măsură. Golurile din suflet și din stomac nu măsoară centimetri, iar frica nu poate fi apreciată din punct de vedere cantitativ, ci poate doar al intensității, al groazei ce te cuprinde sau al moliciunii mușchilor.

Am ezitat mult să public acest articol, căci, ca să o citez pe bunică-mea, „e rușine, mamă, ne aude lumea”. Îl simt terapeutic pentru mine, căci mi-a oferit posibilitatea să pun în cuvinte evenimente și emoții ce au tot dat târcoale departamentului “Exprimare, cuvinte și împărtășire”. Rogu-vă, pentru că vine dintr-un loc din mine care încă doare, să fiți blânzi în comentarii și aprecieri; cu alte cuvinte, atenție cu copilăria mea pe scări!

Ca mersul pe bicicletă

Pe această cale aș vrea să vă anunț că am bicicletă! Pam-paaam! Și că sunt hotărâtă să învăț și eu să conduc acest mijloc de transport :))) Da, nu știu încă să merg pe bicicletă…

M-am simțit ca un copil când m-am urcat prima dată pe ea, am avut sentimentul ăla de nou, nepriceput, necunoscut…știți voi. Adrian, soțul meu, știe din copilărie să meargă pe bicicletă și am apelat la cunoștințele lui în domeniu ca să învăț și eu. Am fost surprinsă să aud că îmi zice: “păi te urci și vezi tu că o să începi să simți ce să faci”. Aoleu! Aici m-a pierdut cu totul. Și nici nu începusem lecția măcar…

El e omul care să învețe făcând, experimentând, jucându-se cu ce are de învățat… Eu simțeam că bicicleta aia trebuia să vină cu o broșură, ceva (e o bicicletă second hand, deci nu a venit cu niciun fel de hârtie atașată). Chiar i-am zis râzând că aș vrea să citesc o carte de tipul “cum să..”! Care să aibă explicat în (multe) cuvinte cum să te urci, cum să te așezi, cum să ții picioarele, cum te miști, totul! Vedeți ce frumos ne potrivim noi, ca două piese de puzzle? Două opuse care se atrag!

Când am urmat eu Train the Trainers, la Institutul Român de Training, am făcut un test drăguț de unde a reieșit că prin prisma stilurilor de învățare eu sunt un teoretician (pur, că eram undeva în colț, într-o extremitate). Acestor oameni le place să învețe foarte logic, organizat, folosindu-se de scheme și clasificări. Analitici, nu pot dormi noaptea până când lucrurile nu sunt puse în ordine, sintetizate, așezate frumos, așa cum dictează sfânta rațiune și sfânta logică. Acum înțelegeți de ce eu îmi doresc o carte despre mersul pe bicicletă? Elementary, dear Watson!

Și e fascinant să vezi cum noi oamenii avem stiluri diferite de învățare, că fiecare avem afinități pentru anumite metode, și cum fiecare suntem inteligenți într-un anume fel (am scris aici despre teoria inteligențelor multiple). Și că atunci când pui o persoană care învață în mod activ, hands-on (să zicem, Adi Moga) să stea în bancă 5-8 ore pe zi și să audă un bla bla continuu despre culturile de whatever sub lumina lunii (situație în care șoarecele de bibliotecă ce s-a întrupat în mine ar fi teribil de încântat), rezultatul e un eșec măreț.

Dar asta se întâmplă zi de zi în școli. Copii care ar vrea să țopăie, copii care ar vrea să picteze, să deseneze, să respire culori, copii ale căror celule trăiesc cu muzică, sunt țintuiți în bănci…Acestor copii li se toarnă pe gât o singură variantă asupra existenței. Nu există alternative, există doar corect și greșit, iar orice tentativă de creativitate și autenticitate sunt ucise din fașă. Dacă vrem copii fericiți, cred eu că este nevoie să le hrănim pasiunile și să le respectăm unicitatea. Ok, eu adultul, sunt bun la cifre și iubesc contabilitatea, dar copilul meu e un artist, pofta de viață îl îmbracă atunci când pictează, perfect, să fie culoare!

Ce mă mai însoțește în călătoria către mersul pe bicicletă este vocea mea interioară. Merge alături de mine, ca un crainic sportiv și nu de puține ori observ că vocea asta nu e din cele mai blânde. E critică și mă aruncă la pământ când fac greșeli. Vă mai spun că persoanele care sunt teoreticieni sunt și perfecționiste, așa că am un combo interesant cu care să călătoresc prin viață. Apropo de asta, să știți că după ce m-am urcat de câteva ori pe bicicletă și am înaintat stângace, am preferat să îl ușuiesc pe soțul meu, mi-am zis că a fost o idee proastă să-l întreb ce și cum și am gândit că cel mai bine învăț eu singură. Bineînțeles că nu eram singură, era și vocea acolo, dar cu exercițiu și cu multe ieșiri din zona de confort am reușit să modific uuun pic discursul vocii, ducându-l spre zona “încurajare-compasiune de sine”.

Vă promit că revin cu impresii din momentul în care deja voi ști să merg pe bicicletă. Sau mai bine documentez întreg procesul de învățare. E un exercițiu tare interesant de autoanaliză…

Surse foto: Yvonne Duivenvoorden -Bicycle Leaning on Tree, Pinterest.com